S-a tot vorbit despre iubirea din inima, despre dragostea cu tot sufletul etc. S-a vorbit cu mana pe piept, se pare, deci nu din viclenie ci in duh de marturisire, onest. Credinta fiecaruia, cinstit.
Pentru a nu vedea inima ca pe un organ aflat intr-un loc al corpului, pentru a intelege inima ca dincolo de orice spatiu, de orice geografie, pentru a vedea inima ca pe un loc de intalnire, mai bine spus un proces ori un fenomen divino-uman care cuprinde in impreunare mintea omului, intregul sau suflet (care implica si trupul) cu Altcineva, care este Duh, ingaduiti sa spun mai intai:

Inima este acel „loc” unde ajungi DOAR CU RUGACIUNEA.
(De unde prima distinctie dintre „iubire” si iubirea unei inimi de rugator..., dintre „dragostea” mea fata de semeni si dragostea Sfantului Serafim din Sarov fata de oameni)
Dar mai bine spus, inima nici nu este vreun loc, ci mai degraba un proces de impreuna-lucrare cu Duhul, iar asta se intampla in cel mai fericit caz (caci Duhul Sfant nu coboara in orice rugator).
Dupa o calatorie care, majoritatii dintre noi, ne este imposibila (caci nu avem rugaciunea curata, mintea ne este distrasa dupa clipe putine, de ganduri).

Doar cand crestinul se roaga (iar unii se roaga permanent, neincetat, prin harul Domnului) ar putea sa ajunga si in intalnirea numita „inima”. Cand ajunge acolo, la capatul drumului, in puterea destinatiei, mintea crestinului se numeste coborata in inima.

Dar nu orice rugaciune duce pe om la culminatia vietii sale sufletesti – coborarea prin rugaciune a mintii in inima.
Doar o viata exemplara, petrecuta in adancire in Duhul Bisericii (deci in primul rand cu poruncile Domnului), poate garanta sansa de a ajunge in inima. Nu se ajunge de fata cu Dumnezeu cand purtam noroiul urat mirositor al pacatelor, cand duhnim a patimi si caderi fara numar.
Pocainta dusa la extrem deschide accesul catre (intalnirea numita) inima. Fara aceasta conditie bine indeplinita, vaslim in iluzii. Sentimentale...

Omul nu ajunge singur in inima. Ci doar in impreuna-lucrare cu Dumnezeu, prin Duhul. Rugatorul este purtat, pe calea rugaciunii curate, in inima, smuls din dependenta sa fireasca de trup, pe masura despatimirii. Asa e dus in inima. Care e duh, nu carne. E viata. O viata de impreunare intre persoana omului si Persoana Dumnezeu. Cea mai inalta forma de existenta omeneasca, mai bine spus divino-umana, simultan.

Cine cunoaste inima?
Doar Dumnezeu si cei care s-au invrednicit sa fie dusi de El in inima.

Inima de care tot vorbim, unii dintre noi, in acest topic este din lumea aceasta, este lumeasca, la fel ca dragostea ei. Si doamnele si domnisorii din beletristica sentimentala vorbeau tot de ea. Noi vorbim, asadar, mai degraba de emotii si sentimente, impodobite cu sau fara gust, de imaginatie si nevoi insuficient constientizate, adica facem o psihologie cu aparenta teologica si ne cam facem de ras, prin fanteziile pe care le adaugam, fata de cei care detin cunostinte curate de psihologie (nu foarte multe, sunt suficiente notiunile de baza).
Iar pe bunii crestini, pe cei posesori ai unei inimi curate, asadar pe marii rugatori, ii mahnim.

Dar iubirea celor care au ajuns in inima, a celor Hristofori, este cu totul diferita de iubirea sentimentala despre care vorbim noi aici.
Noi avem sentimente, uneori altruiste si caritabile fata de alti oameni. Dar traim o puternica autoamagire cand credem ca aceste trairi ale noastre sunt acelasi lucru cu iubirea unui Hristofor. In acesta nu mai iubeste el, omul, ci insusi Dumnezeu Care S-a salasluit in om dupa si prin purtarea omului despatimit.

Pentru crestin, pentru omul trezit la viata noua, sunt 3 mari trepte sau etape ale dezvoltarii (asemanator ontogenezei) Iubirii dintre Dumnezeu si om: credinta, nadejdea si dragostea. (o stim, ca informatie externa, din Corinteni)
Prima treapta a adevaratei iubiri, cea destinata din vecie omului de catre Facator, este cand in om, prin harul lui Dumnezeu, incolteste credinta in Iisus Hristos. Un exemplu avem in scrisoarea postata de Glykys, scrisoarea adolescentei care descopera Dragostea lui Dumnezeu, adica tasneste in sufletul copilei credinta. Atingerea Dragostei lui Dumnezeu de sufletul ei tanar este descris in cuvinte de mare traire emotionala si exprima izbucnirea credintei. Iata prima forma a iubirii dintre om si Dumnezeu. Sub forma credintei, Dumnezeu si omul se iubesc la inceput. Acum omul spune celebrele 5 cuvinte ale Apostolului: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu.” Omul traieste, fericit, dogma. Sade pe piatra, pe temelie neclintita. (Dar e doar temelie, inca nu s-a terminat totul, dimpotriva, constructia noului om, cel al Dragostei jertfelnice, abia acum incepe!)
A doua treapta a iubirii, cea pe care o putem numi „de dezvoltare”, cu multe modificari ale vietii concrete (cam tot ce traiesc in Biserica crestinii praticanti) este nadejdea. Acum nu mai gasim euforii scanteietoare, nu au loc izbucniri romantice, totul ia o forma mai calma, specifica maturizarii, incercarile sunt mai dificil de trecut – fiind mai serioase, jertfa incepe sa capete contur (presimtind Marea Iubire)...
Ultima treapta a iubirii dintre Dumnezeu si om este insasi Dragostea. Aici omul a devenit Hristofor. Nu doar el iubeste, ci in primul rand Duhul Sfant iubeste in om, Hristos insusi. Omul e capabil de jertfa suprema, este dupa asemanare cu Dumnezeu. Iubeste cu Dragostea lui Hristos! La aceasta treapta a iubirii ajung sfintii.

Calatoria spre locul de duh si adevar numit inima, trece asadar prin mai multe etape: credinta, nadejdea, dragostea. In functie de darul Domnului in omul crestin, fiecare e capabil de o iubire mai mica sau mai mare. Una e iubirea fata de Dumnezeu si de semeni cand esti capabil de credinta, alta cand traiesti nadejdea si alta cand esti Insasi Dragostea (aici Dumnezeu si omul sunt de nedespartit, petrecind impreuna).

Sa avem asadar grija cand spunem ca „iubim” si inca „din toata inima” sau „din tot sufletul”.

Iubirea crestinului cu rugaciune curata este, in concluzie, de alta natura decat iubirea unui om cumsecade.
Pe prima o traiesc crestinii si o descriu Biblia si Parintii. Pe a doua o traim noi si o descriu mai bine sau mai prost, psihologii, poetii si scriitorii de orientare sentimentala.