Sunt pus si eu ca multi altii, nu prin puterea mea, nu prin vreo pricepere personala, in barca Ortodoxiei. Si caut, pacatosul de mine, de cand am constientizat (greu, greu de tot) unde sunt pus, caut sa raman in barca mea, cu riscul asumat al unor sacrificii. Care nu putine sunt si nici mici, nici usor de facut.
Iar sufletul meu se simte, in sfarsit, Acasa! Nu-i este nicaieri mai bine ca in aceasta barca. Sufletul meu se desfata, simt asta in adancuri, desi la suprafata apelor mintii mele nu e mereu cerul senin, nu-i soare.
Imi este bine Acasa! Cat am tanjit, cat m-am perpelit, cat am ocolit, cat am ratacit, numai Bunul Dumnezeu stie...

Sunt printre noi oameni care propun barci poate mai moderne, aparent imbunatatite, cu elice, cu laser, cu tot felul de adjuvante, facilitati personalizate si "libertati". Exista si brosuri care fac reclama in acest sens. Frumos colorate, dealtfel, in tipografii scumpe, pe hartie cretata. Si se ofera gratis.

Eu insa raman in barca din care, la o adica, mi se va face sicriul. Barca mea e facuta din lemnul moale-al duhului crestin, care isi cunoaste si isi iubeste Tamplarul si atelierul de lucru: Biserica.
Nu caut la alte barci (desi am fost invitat). Nu simt deloc nevoia unui "confort sporit", avind aici de toate, pentru o viata de om si pentru vesnicie. Am constatat ca nici altii nu se inghesuie in barca mea, desi loc ar mai fi, destul!... Nu or avea nici ei nevoie, vezi bine. Domnul stie!
E drept ca-n vreme ce vaslesc, gasesc uneori timp sa sporovaiesc cu alti oameni, cu cei din barcile vecine. (Deh, oameni suntem! Ne mai intretinem unii cu altii, ne mai laudam cu ce avem, ne mai consultam, ne mai facem un strop de curaj, uneori...) Dar nu prea mult, ca vaslitul solicita, mai ales cand inaintezi, ca somonii, impotriva curentului.

Dumnezeu sa ocroteasca pe tot omul si sa ne lumineze pe toti, pe noi copiii Lui, crestinii!+