Da, in acelasi sens incerc si eu si, bucurie, bag seama ca se-ntampla si cu altii. Nu doar ma zbat cum pot ci apreciez, cu recunostinta, efortul jertfelnic al celorlalti. Primim si daruim, fiecare dupa puteri, ne purtam unii altora poverile in felurite chipuri. Si-n toate slava lui Dumnezeu!
Ortodoxie este impletirea efortului personal cu folosul aproapelui. Nu daltuiesc la mine doar pentru a ma satisface in narcisismul perfectiunii (Doamne fereste!) ci imi orientez munca, prin harul Domnului, cu gandul la El, dupa impactul meu asupra lumii, luind aminte la aproapele, spre folosul lui. Cat facem fiecare aceasta, atata pace, binecuvantarea lui Hristos, bucurie in grupurile de oameni, in comunitate.

Lumea serveste si ca oglinda a miscarilor ascunse dinlauntrul meu. Bag tot mai mult de seama aceasta, in ultima vreme. De pilda, cand imi retin pornirea egoista de a avea buzunarul plin si dau altuia un (mic sau mai mare) ajutor, atunci nu am decat de remarcat reactia, replica (nu stiu bine cum sa ma exprim) lumii fata de mine. E posibil sa mi se raspunda inmultit pe acelasi nivel (pot primi altadata mult mai mult decat am oferit). Alteori in lumea din afara, in relatiile mele, pot avea impresia grabita ca am primit NErecunostinta, dar si aceasta e spre folosul meu, un dar chiar mai mare intrucat imi serveste la slefuirea unei asperitati pe care nu le banuiam. Fin lucreaza Dumnezeu! Deosebit de grosolan si greoi fiind ochiul si aportul nostru, uneori... Si mereu staruieste Domnul spre folosul celor care cauta sa se apropie de El, sa se goleasca de lanturile Mamonei, sa isi recupereze Libertatea Dintai.
Imi pare ca aceasta constiinta lumeasca survenita prin pacat, in Rai, se leapada treptat doar bagind de seama, prin harul lui Dumnezeu, ca stam in ghicitura lumii. Avem de razbatut prin insasi constiinta noastra! Ceea imi dau seama constient voiesc sa il iau doar ca indiciu pentru o cunoastere mai fina, cu ochi launtric, ce se deschide treptat prin modul nou de viata adus de Hristos si dezvoltat de Duhul in Biserica.
Constiinta ordinara o voiesc doar un punct de plecare iar nu un dat final, cum imi parea pana acum, lumeste...
Ce incantat eram de o concluzie, dupa multe eforturiale ratiunii mele, vai... Abia acum imi dau seama ca ar fi dimpotriva, abia un punct de plecare spre intelesuri cu totul altele, tainice...
Spuneam mai ieri/alaltaieri ca sufletul meu se simte in Ortodoxie ca fiind Acasa. Intr-un fel imi mentin opinia dar, reflectind mai ascutit, mai degraba as zice: nu inca, nu Acasa, dar cu adevarat pe Drumul Fiului Risipitor spre Acasa! Lung este drumul... greu si frumos.
Slava lui Dumnezeu pentru toate! AMIN+

P.S. Poate e o extindere exagerata dar, meditind la deschiderea obligatorie catre aproapele, fara a neglija Doamne fereste persoana concreta din relatia fiecarui om, imi pare acum ca ... aproapele cel mai deaproape e ... inlauntrul fiecaruia. Imi pare acum ca nu ne iubim indeajuns aproapele launtric, omul duhovnicesc in care zace, vai (zace din pricina orbirii noastre impietrite, a ochiului interior inchis), durerea si dragostea Tatalui si a Fiului pentru noi.
Actul meu egoist fata de aproapele cel dimprejur se savarseste mai intai in relatia mintii mele egoiste, posesive (incarcata de mandrie), cu omul launtric din camara sufletului.
Cata pace prin iubire jertfelnica am intre mintea mea complicata foarte si omul launtric (gura lui Dumnezeu in mine) atata fapta buna am si cu aproapele. Atata dreptate. Cel mai bine asta se vede in lucrarea modesta a rugaciunii, apoi in nevointele, in infranarea de tot felul, si se incearca indeosebi in ascultarea de duhovnic...

Monahul interior imi pare cu adevarat o realitate accesibila si obligatorie pentru mantuire, obtinuta prin rodirea, prin harul Domnului, a efortului de unire dintre mintea mea lumeasca si omul launtric. Aceasta unire se face smerit. De aceea ne cerem mai intai duhul umilit, inima infranta si smerita. Pacea dinlauntru, care iradiaza si in relatiile cu semenii, se castiga prin lepadarea de ambitiile copilaresti ale mintii mele lumesti, care s-a domolit, ca o fiara imblanzita, la usa omului launtric, sfantul din noi... Cand petrecerea dintre mintea mea mangaiata de simplitate (da-ne, Doamne!) si omul launtric a devenit posibila, a devenit deja concreta, painea noastra dintre noi se frange ca si singura, exact pe mijloc, fara vreun efort din partea noastra - semn ca Hristos este in sfarsit prezent acolo, aici, in noi si intre noi. Abia aceasta-mi pare ca incepe sa se cheme mantuire.