[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de ioan cezar

Imi pare totusi ca nu stam prea bine la acest capitol, aici pe forum, poate in general in tara noastra. Vorbaria in desert, de care ma fac vinovat in primul rand eu insumi, exprima o problema serioasa la acest capitol. Cum vedeti situatia?

De la cei care nu au credinţă într-un Dumnezeu personal, inexistenţa fricii de Dumnezeu este un lucru de aşteptat. Mai puţin de aşteptat este la creştini, la care se observă acelaşi lucru. Nu e vorba de ceva specific nici celor de pe forum, nici celor din ţara noastră: iubirismul, parte constitutivă a modernismului, care a fost definit de Sf Pius al X-lea ca "panerezia vremii noastre" afectează pe toţi creştinii, de pe toate meridianele, fiind transversal peste confesiuni. Normal, altfel nu ar fi panerezie. Consecinţele iubirismului sunt teribile pentru suflet: de la contestarea faptului că Dumnezeu pedepseşte, deşi cest lucru este afirmat în Biblie de vreo sută douăzeci de ori, la diminuarea simţului pentru păcat, credinţa nebazată pe nimic că marea majoritate a oamenilor vor merge în rai, dacă nu cumva toţi ("apocatastasis"). Pentru iubirist, Dumnezeu apreciază atitudinile şi nu faptele. Ei decupează adagiul augustinian "iubeşte şi fă ce vrei" de toată spiritualitatea Sfinţilor Părinţi, contestând că a-L iubi pe Dumnezeu şi a iubi aproapele înseamnă a respecta un cod de legi de extracţie divină.

De ce majoritatea oamenilor inteleg prin frica de Dumnezeu ceva negativ, nedemn de fiinta umana asazis libera si rationala?

Din motive de schimbare a paradigmei psihologice. Pedeapsa nu mai este văzută ca mecanism de condiţionare, sau, mai pe româneşte, ca medicament, ci ca ceva rău.

Care e pozitia altor confesiuni fata de frica de Dumnezeu?

Poziţia catolică este aceea reflectată în Biblie şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, precum şi în liturgică. Dumnezeu este cel care ne cheamă, cu frică de El, să ne apropiem.

Cum putem spori sfanta frica de Dumnezeu pentru folosul nostru, desigur?

Recapitulând câteva adevăruri de credinţă banale. Amintindu-ne că suntem viermi. Neuitând nicio clipă că destinaţia noastră by default este iadul. Cunoscând că fiecare trebuie să îşi clădească mântuirea şi că acest lucru este, de regulă, o operă de o viaţă, dar care nu este desăvârşit în viaţa aceast, în schimb se poate pierde într-o clipă. Cea mai sigură metodă de a-ţi rata mântuirea este să nu faci nimic. Nu este nevoie să faci rele: nefăcând nimic, în mod sigur ajungi la destinaţia normală a ta, care este iadul. Recitind pasaje biblice sugestive, precum "îngustă este calea", parabola fecioarelor nebune, parabola semănătorului, parabola oilor şi caprelor şi multe altele. Amintindu-ne că Dumnezeu i-a pedepsit chiar şi pe cei mai drepţi înaintea Sa, precum David, ori chiar Moise şi că NIMENI, niciodată, nu a ajuns la faţa lui Dumnezeu fără să-şi plătească debitele, plată care este mult mai grea dincolo de moarte.