Citat:
În prealabil postat de Erethorn
Eu am practicat o vreme (pe când eram încă ateu) alpinismul.
Un alpinist care nu se teme de munte este considerat inconștient, nebun. Un alpinist care nu are o frică sănătoasă de munte va muri, mai devreme sau mai târziu.
De ce ? Pentru că muntele este mai mare decât alpinistul și pentru că toate bucuriile pe care muntele le oferă (și nu sunt puține), sunt condiționate de frica de puterea acestui mare și puternic munte care îți poate, într-o clipă, răpi viața.
|
Mai e o chestie aici, domnule Erethorn: ce mai rămâne din plăcerea alpinismului, dacă nu ți-e frică de munte și nu realizezi că ți-ai putea pierde viața din nebăgare de seamă ? Păi, atunci mai bine ai face alpinism cu joystick-urile, "participând" la o escaladă virtuală în 3D. Îmi închipui că adevărata bucurie a aplinismului e să ajungi sus, bineștiind pe lângă ce fel de hăuri ai trecut, care te puteau înghiți într-o clipă.
Dar, ceea ce este valabil pentru alpinism, este valabil și pentru creștinism. Sunt două sporturi extreme, iar Nicolae Steinhard are o splendidă pagină despre asta. Câtă bucurie trebuie să fie atunci când Tatăl de care te-ai temut o viață întreagă îți deschide ușa și, cu infinita iubire de care numai El este capabil, îți spune: "vino la ospățul pe care l-am pregătit pentru prietenii Fiului Meu ! Vino și împărțiți moștenirea Mea !
Și nu-i așa că atunci când atârni deasupra unei prăpăstii, într-o coardă care este la îndemâna unui coleg, ar trebui să fii sonat ca să îl înjuri pe acela, să îl blestemi ori să îl chinuiești în alt fel ? El ar putea să taie coarda de care se agață viața ta exact când ești deasupra prăpastiei. Clipa aceea este la alegerea lui liberă. De fapt, este un coleg care pe toate le ține în mână și el hotărăște când jocul s-a terminat. El poate la fel de bine să taie coarda când ești deasupra prăpastiei sau poate să îți ofere grația de a termina escalada când piciorul tău este pe stâncă sigură.