Citat:
În prealabil postat de Ana-Maria N
Putem intelege frica de Dumnezeu si dintr-o alta postura. Ca si frica de a nu-L pierde pe El, frica de a nu pierde iubirea Lui, frica de a nu ramane singur fara El.
|
Foarte frumos mi se pare mie ca vezi lucrurile. Eu cred ca daca ar trebui sa avem o frica, aceea nu fata de Dumnezeu ar trebui sa fie. Cel putin daca suntem smeriti si incercam dupa puterile noastre sa nu-l suparam prea tare. Eu nu zic ca am ajuns precum Sfantul Antonie "De acum nu ma mai tem de Domnul, fiindca harul Lui m-a ajutat sa-L cunosc." Dar cred ca uneori traducerile nu reprezinta chiar corect ceea ce ar trebui sa insemne. Frica de Dumnezeu, eu cred ca trebuie interpretata ca un respect si supunere totala fata de Cel ce a creat universul si viata. Frica mai poate fi interpretata si sub forma de groaza. N-as putea sa ma apropii constient de un crocodil sau un rechin, fiindca e cert ca mi-e frica, dar de Dumnezeu nu pot sa spun ca mi-e frica, fiindca nu cred ca asta vrea de la mine. Eu, desi Il iubesc mult prea putin fata de cum merita El sa fie iubit, Il iubesc spontan, pentru tot ce mi-a ingaduit sa fiu, pentru tot ce mi-a dat si pentru care Ii voi fi recunoscator pana in clipa de pe urma. Eu stiu ca Dumnezeu nu vrea sa-L iubesc din frica, ci din convingere, sincer, din toata fiinta mea. Ne-am obisnuit sa credem ca Dumnezeu pedepseste si este foarte dur, dar de ce ar pedepsi pe cel smerit? Nu ca eu as fi smerit nevoie mare, ci incerc sa fac diferenta intre frica si dragoste. Daca parintele spune la sfintele Taine "Cu frica si cu cutremur, sa va apropiati..." asta nu este fiindca in spatele preotului sta soldatul rus cu kalasnikovul pregatit, ci ca nu cumva sa fim tentati sa bagatelizam pe Tatal ceresc in dragostea Lui cea mare. Eu cred ca daca ar fi sa avem cu adevarat frica, ar fi sa gandim bine la ce a spus fratele Stcotland: Dumnezeu are mare mila de noi, in masura in care NE SMERIM. Cea mai mare frica ar trebui sa avem de cel care va sta cu trufie la judecata si va spune: "Iata, omul acesta a facut cam tot ce l-am indemnat eu sa faca, si ceea ce, Tu, Doamne, mi-ai ingaduit, pentru... indreptarea lui. Deci, omul acesta se cuvine sa vina la mine..." Eu cred ca aceasta este teama cea mai mare de care omul ar trebui sa se cutremure si sa reflecteze tot restul vietii. Aceasta perspectiva cred ca are menirea sa schimbe trufia in smerenie.
Pentru fratele cristiboss, ma rog la Dumnezeu sa nu fi vorbit serios si o consider ca o gluma. Pentru ca si eu m-am impartasit de foarte curand, desi cu adevarat vrednic sunt sigur ca nu am fost. Dar de la biserica si pana acasa am facut destule pacate ca sa merg in adancul iadului. Cum as putea sa cred ca daca m-am impartasit, am certitudinea mantuirii, a doua zi dupa? Poate daca as fi dormit intr-una, dar si pentru lenevire, e pacat.
Iar despre prieteni, eu cu adevarat cred doar in prietenia ingerilor si a sfintilor. Restul sunt ca si mine: parelnici.
Mantuire sa ne dea Domnul.