Adeseori parintii si copiii traiesc un fenomen nefast, exceptind perioada sugarului, care poarta numele de simbioza. O nediferentiere psihologica a nevoilor, scopurilor, gusturilor, aspiratiilor etc. Nu se mai stie cu adevarat cine, care este. Fiecare se simte, in mod defectuos, celalalt. Sau traiesc unul prin celalalt, fiecare fiind totodata si un fel de idol, un dumnezeu...
E posibil ca unul sa tinda a se retrage din simbioza, capatind o mai buna dezvoltare sufleteasca, o anumit aautonomie si atunci apar reactii din cele mai ciudate la celalalt. Inclusiv amenintari cu sinuciderea, care nu sunt de luat in gluma deoarece, fie si demonstrative (santaj afectiv) se pot solda cu ... succes. Din greseala.

Nu stiu bine ce e acolo, nefiind in relatie fata catre fata, totusi sugerez asa:
- poate ca acest moment al vietii e prielnic in primul rand pentru a atrage atentia asupra simbiozei versus autonomie. E mama dependenta atat de tare de convietuirea cu fiica? Atunci trebuie rezolvata, separat de problema maritala, mai intai aceasta problema. Altminteri casatoria va fi umbrita, ranita, chinuita. Sau soacra foarte soacra..., iar nu a doua mama.
- este fata capabila sa traiasca pe picioarele ei cu sotul? Sau va da fuguta la mama cu prilejul primei neintelegeri sau, vai, a primei palme incasate... poate ca reactia mamei sugereaza ca nu e momentul... sau poate mama a ramas in urma cu perceptia fiicei, nesesizind ca fata s-a dezvoltat intre timp...
- este cuplul dornic sa alcatuiasca o familie crestina? daca nu, atunci nici nu merita efortul, v-o spune unul care a inteles din lunga (din nefericire) experienta personala chinuitoare si care abia acum se straduieste sa puna temelia unei astfel de familii, singura careia ii este harazita fericirea adevarata.

Dumnezeu sa va lumineze, sa va ocroteasca! AMIN+