Buna ilustrare a ceea ce afirmam, intr-o postare anterioara, ca imi pare organic legat de frica lui Dumnezeu: darul pocaintei.
Mintea reactioneaza adeseori cu groaza, groaza autentica, de cosmar, la astfel de descoperiri. Cred ca, fiind obisnuita sa se orienteze asupra unor realitati impersonale (abstrage, generalizeaza, analizeaza, compara legi ale lumii, legitati, reguli etc., lucru care nu jeneaza stima de sine, nu vizeaza persoana), mintea se afla acum fata in fata cu Cineva pururi curat, cu Adevarul.
Eu, persoana, dezgolit inaintea Persoanei.
O clipa ingrozitoare pentru debutul pocaintei, cel putin... Suportabila, insa, si salvatoare pentru suflet, caci e intarit omul de har, fiind acolo si mangaiere, intrucat vorbim de un dar al Luminii... Slava Tie, Doamne, slava Tie!
Frica lui Dumnezeu, asadar, smereste prin pocainta mintea, o infricoseaza (intunericul ei primeste o lovitura mortala), iar astfel intareste "la schimb" duhul, curateste inima, imblanzeste.
Asa imi pare. Oare inteleg bine?

P.S. Spre deosebire de bunii rugatori, la mine astfel de momente nu apar neaparat la rugaciune, ci mai ales in vise, unele foarte transparente, intotdeauna dramatice, de o intensitate emotionala aparte care imi scapa din plasa cuvintelor.