[Marius22]

Una dintre infinitele bucurii si faceri de bine pe care ni le-a adus intruparea lui Hristos, a fost aceea de a ni Se descoperi pe Sine ca Frate, iar pe Dumnezeu Tatal, ca Tata al nostru. Un Tata care continuu ne naste, un Frate care continuu mijloceste pentru noi, in Duhul Sfant, intru asemanarea noastra cu Ei.

Prin urmare, frica de Dumnezeu, nu pleaca de la premisa ca El ne poate face ceva rau. Ea este mai degraba frica de Adevar, in lumina caruia adevarul nostru existential, atunci cand este supus pacatului, stricaciunii si mortii, se arata a fi minciuna.

Nu ma tem ca am un Tata sau un Frate rai, cruzi, razbunatori, ci de faptul ca in lumina lor taina inimii mele, care este una alipita pacatos de lume, una plina de necuratie, este data pe fata, este vadita tuturor.

Sub acest aspect inteleg Infricosatoarea Judecata. Este o frica de necunoscut, data de putina noastra cunoastere (sau chiar necunoastere), a celor ce vor sa fie. Dar si frica de a nu fi lasati prada mortii, intr-un moment de instrainare de Dumnezeu, cand purtam chipul fiului risipitor, niciodata intors in bratele Tatalui.

De aceea, pentru mine, frica de Dumnezeu este frica de consecintele vesnice, la care singur ma supun, ca urmare a neputintei de a deveni, si constientiza deplin, in viata aceasta, calitatea de fiu al Tatalui Ceresc. Este frica de iad, ca esec existential, ca instrainare si ca regret vesnic al iubirii de Dumnezeu si de semeni nemanifestate.