Când îmi dau seama că am greșit, nu pot să zic decât "Doamne...", că sunt mut de propria-mi prostie. Apoi, după ce mă dezmeticesc, dau la vâsle acolo, la o rugăciune sacadată. Și încerc să prind puteri, să mă ridic...încep să sper, din nou. Întrezăresc din nou, motto-ul: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul"
Iar altă dată, sătul de nerăbdare și împovărat de mii de calcule și griji zadarnice, mi-aduc aminte de cuvântul ăsta, bine apăsat, bine articulat, prea bine repetat, rostit cu așa patos părintesc, care cuprinde parcă, atât de înțelept, tot gustul ortodoxiei: "Răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare...! Și când simți că s-a gătat, iar: răbdare, răbdare, răbdare, răbdare! Și iar: răbdare, răbdare, răbdare, răbdare!..."
__________________
"A fost întrebat avva Ammona ce este calea cea strâmtă și îngustă, și a zis: calea strâmtă și îngustă înseamnă a-ți struni gândurile, și a-ți nimici voia ta, de dragul lui Dumnezeu. Asta înseamnă „iată noi am lăsat toate și ți-am urmat Ție“ (Matei, XIX, 27.)." (Despre avva Ammona, Patericul Egiptean)
|