[CarareaImparatiei]

În prealabil postat de ovidiu b.

Aproape întotdeauna cei care se plâng de alţii ar trebui să se plângă de ei înşişi, căci fiecare e artistul vieţii sale şi viaţa pleacă dinlăuntrul nostru, adică din sentimentele, din voinţa şi din cunoştiinţa noastră.

Sunt de acord cu tine, frate! Nu te poţi plânge de crucea ta că e grea, şi să dai vina pe alţii că ţi-o îngreunează pe nedrept. Ia-ţi crucea, şi poart-o cu nădejde, responsabilitate, şi mai ales cu smerenie. Dacă ştii că Domnul îţi dă ceea ce trebuie, şi când trebuie, spre îndreptarea ta, înseamnă că toate scârbele şi nedreptăţile trebuie să le înduri cu bucurie, de vreme ce Dumnezeu vrea să fii viu, şi să te lepezi de patimile ce-ţi încleştează sufletul. Dumnezeu e Drept, şi nu-ţi dă mai mult decât poţi duce, şi nici ceva pe nedrept. Este foarte greu de înţeles lucrul ăsta de către cei mai mulţi dintre noi, şi, pare că, şi mai greu de înfăptuit voia Lui.

Iată un cuvânt, cred eu foarte folositor, cules de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul de la Sfinţii Părinţi:

<<Zis-a un bătrân:“Obişnuieşte-ţi inima ta câte puţin să zică pentru fiecare din fraţi aşa: “Acesta mă întrece după Dumnezeu!” Iar pentru altul să zici: “Acesta este mai osârduitor decât mine!” Şi aşa vei dobândi smerita cugetare, socotindu-te pe tine dedesubtul tuturora. Atunci să ştii că locuieşte întru tine Duhul lui Dumnezeu.

Iar de vei defăima pe cineva, atunci se depărtează darul lui Dumnezeu de la tine şi te aruncă întru întunecimi trupeşti. Atunci ţi se împietreşte inima şi nici o umilinţă nu se află întru tine”.>>