[CarareaImparatiei]

"În istoriile vechi scrie despre următoarea întâmplare:

În cuibul unui pelican a intrat odinioară un şarpe veninos.

Pelicanul nu era în cuib, erau numai puişorii singuri.

Şarpele a început să muşte şi să bage veninul lui ucigător în toţi puişorii. Când era aproape să-i înghită, s-a ivit şi pelicanul. La zgomotul aripilor lui, şarpele a părăsit cuibul, fără să guste din pradă.

Bietul pelican vede cu durere că puişorii lui sunt pe jumătate morţi, fiind otrăviţi de vrăjmaşul şarpe. Fără să mai stea mult pe gânduri, el se hotărăşte să-i scape cu orice preţ. Şi iată anume ce face: îşi găureşte coasta cu ciocul şi cu sângele său adapă pe toţi puişorii care sunt ameţiţi de veninul şarpelui. Sângele lui curat are minunata putere să taie otrava şarpelui şi prin aceasta puişorii lui se înviorează şi scapă de moarte. Pelicanul este o pasăre de pustie cu gâtul lung, ca şi bâtlanul. Când puişorii lui sunt aprinşi de sete sau vătămaţi de jigănii otrăvitoare, atunci pelicanul îşi răneşte coasta sa şi îi adapă cu sângele său. Iată o pildă minunată de dragoste părintească, care ajunge până la jertfă.

Dacă vom lua seama bine, vom vedea că în cântările Prohodului, la starea a II-a se pomeneşte despre pelican şi anume iată cum zice:

“Ca un pelican, împungându-Te acum, Cuvinte, Înviezi pe fiii Tăi, revărsându-le dintru coasta Ta, izvor mântuitor!”

Cuvintele Prohodului aseamănă jertfa cea de pe cruce a Domnului cu jertfa pelicanului, care îşi varsă sângele pentru viaţa puilor săi.

Căci după cum şarpele cel firesc otrăveşte puişorii pelicanului, tot astfel şi vicleanul diavol intrând oarecând în şarpe, a otrăvit pe strămoşii noştri în rai, prin sfatul lui cel pierzător. Cu nimic nu s-au putut izbăvi strămoşii noştri din osânda cea veşnică, decât numai prin sângele cel scump al Domnului. Toţi cei născuţi din Adam, aveau în firea lor otrava păcatului strămoşesc şi pentru aceasta erau osândiţi la moarte veşnică (ca şi puii pelicanului din istorie).

Domnul nostru Iisus Hristos primeşte de bună voie (ca şi pelicanul) să-i străpungă Sfânta Lui coastă cu suliţa, pentru izbăvirea zidirii Sale. Din Sfânta Lui coastă s-au deschis două izvoare de mântuire: sângele şi apa. Aceste izvoare mântuitoare alcătuiesc temelia Sfintei noastre Biserici, căci după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, sfânta noastră Biserică este plămădită din Coasta Domnului.

Şi anume, apa care a ieşit din coasta Domnului închipuie Taina Sfântului Botez, iar sângele închipuie Taina Sfintei Împărtăşiri. Fără aceste două Taine nimeni nu se poate mântui, căci ele sunt cheile mântuirii.

După cum odinioară în rai, când dormea strămoşul Adam, a luat fiinţă Eva (maica noastră de obşte după trup) tot astfel pe Stânca Golgotei, în vremea când Domnul era adormit cu somnul morţii, a luat fiinţă Sfânta Biserică, care este maica noastră duhovnicească.

Eva este cuvânt evreiesc şi se tâlcuieşte viaţă pe limba noastră.

“Din coasta lui Adam este femeia, din coasta cea însuliţată a Domnului s-a plămădit Biserica”, zice Sf. Ioan Gură de Aur.

Şi după cum Eva este os din oasele lui Adam şi trup din trupul lui, tot astfel şi Sfânta noastră Biserică este plămădită din sângele lui Hristos şi rămâne în veci nebiruită.

Adam a dobândit fii din Eva, însă şi Domnul a dobândit şi dobândeşte mereu fii duhovniceşti prin Sfânta lui Biserică. Cu sângele şi cu apa care au curs din costa Domnului Biserica hrăneşte pe fiii săi până în sfârşitul veacului.

Cu apa s-a întemeiat Sfântul Botez, iar cu sângele s-a întemeiat Taina Sfintei Împărtăşiri.

“Acesta este cel ce vine prin apă şi prin sânge”, iar
“Sângele lui ne curăţă pe noi de orice păcat” (Scrie Sf. Ioan Evanghelistul).

Tâlcuirea aceasta se vede şi în cântările Octoihului, unde zice:

“Picăturile sângelui celui din Dumnezeu curs şi ale apei, care s-a vărsat din coasta ta, a înnoit lumea; căci cu apă speli păcatele tuturor, Doamne, iar cu sângele scrii iertare”.

Şi mai departe iarăşi zice:

“Cu stropirea dumnezeieştii curgeri, ce s-a scurs din dumnezeiasca coastă a Fiului tău curată, spală ranele inimii mele …” (vezi Octoih, glasul 3, canonul de Miercuri şi Vineri)." (Sfântul Cuvios Ioan Iacob Românul - Hozevitul, Hrană Duhovnicească, pag. 383)