„Patima nu mai domnește într-o gândire moartă față de lume. Moartea față de lume e o așteptare neîncetată a morții. Când există iubirea pentru un lucru oarecare, amintirea lui se mișcă repede și în chip aprins în gândire, iar când iubirea de el dispare, amintirea lui rămâne multă vreme; dar chiar și atunci când rămâne, rămâne în chip rece și simplu și nu ne mai tulbură. Aceasta e moartea de care vorbeam: când nici o iubire față de ceva anume nu se mai găsește în noi, atunci și patima lui se stinge, și nu mai suntem tulburați nici de amintirea, nici de vederea lui. Atunci însă când amintirea și vederea lui ne tulbură, e evident că patima lui e încă vie în noi din pricina iubirii pe care i-o purtăm.”

eu interpretez așa :

„iubire”=ceea ce numim noi iubire

„lucru”, „ceva anume”= fenomen(slava deșartă, plăcere), lucruri, persoane pe care le transformăm în lucruri. În nici un caz nu poate fi vorba de persoane pe care le vedem ca persoane.

„tulburare”= rezultatele a ceea ce numim noi iubire, energie desfiguratoare, suferință lipsită de sens. În nici un caz suferința tămăduitoare și inefabilă care vine din dragostea hristică pentru persoane.