Citat:
În prealabil postat de AlinB
Y
Heaven,
Inca astept sa gasesc iubitorul ala de caini care sa puna oamenii inainte
|
Iti multumesc pentru raspuns,Alin!
Uite,eu o sa-ti povestesc despre cazul meu,pentru ca mi se pare mai potrivit sa vorbesc despre mine,decat despre altii...animalele au fost cele care m-au ajutat sa ma reapropii de oameni,sa ii inteleg mai bine,sa iert,sa fiu mai senina,sa ma bucur de prezenta fiintelor din viata mea,sa pretuiesc fiecare clipa ce imi este data,asa cu bune si rele si mai ales sa imi depasesc teama si neincrederea.
Un animal ranit,bolnav,nu renunta,ci continua sa lupte pentru existenta...poate fara un picior,poate mutilat,paralizat...nu isi plange de mila,ci merge inainte si mai mult decat atat,de multe ori are puterea sa se bucure,sa ierte,sa fie recunoscator.Cati dintre noi reusim sa facem asta?Lectia asta m-a ajutat sa ma ridic de jos si sa merg mai departe,in niste situatii in care probabil multe persoane ar fi cedat si ar fi cazut intr-o depresie si disperare crunte!
Imi aduc aminte cazul unei cateluse,pe care eu si niste colege l-am avut acum doi-trei ani...o persoana,careia nu doresc sa ii dau nici un fel de calificativ,ii zdrobise toate patru picioarele cu un obiect contondent si o lasase sa agonizeze la marginea drumului.A fost dusa la veterinar,insa nu se mai putea face nimic pentru ea,oasele pur si simplu ii curgeau faramite prin piele,in asa hal fusese de zdrobita,deci a fost nevoie sa fie adormita.Era o puiuta in jur de 6-7 luni,nu ar fi avut ce rau sa faca cuiva...si cu toate chinurile cumplite prin care trecea,pe masa medicului si-a gasit ultima putere pentru a mai da din codita si sa linga mainile celor care incercau sa o ajute...
Poate unor persoane li se pare sub demnitatea lor sa incerce sa invete de la animale,din natura,eu,insa,am invatat multe!
Desi unii spun ca a avea animale in companie,te distanteaza de oameni,in viata mea s-a petrecut exact invers...ele m-au adus in mijlocul oamenilor si m-au ajutat sa ii inteleg,sa ii iert,sa ii accept si sa ii iubesc,in vremea in care studiile in psihologie erau departe de perspectivele mele,credinta palpaia in umbra sperantei care se stingea,iar ranile sapate in suflet erau foarte adanci,iar increderea in oameni disparuse.
Am ajuns la concluzia ca Dumnezeu are cai misterioase de a lucra cu oamenii si pentru fiecare dintre noi gaseste instrumentele potrivite si se pare ca de multe ori printre ele se numara si acest dar pe care ni l-a facut,mai putin pentru beneficiul trupului,cat mai ales pentru cel al sufletului...natura inconjuratoare,cu toate vietuitoarele,florile,bogatiile si misterul ei...Am inteles ca El nu m-a lasat,de fapt niciodata,chiar si in cele mai grele momente de ratacire ale mele,ci a avut rabdare cu mine si m-a adus mai aproape de El,asa cum a stiut ca este mai bine,pentru ca El este Doctorul sufletelor,nu-i asa?