În prealabil postat de ioan cezar
In ce ma priveste, am postat de mai multe ori aceasta convingere personala: mare dar de la Dumnezeu este ca un barbat crestin sa aiba sotie credincioasa, o sotie crestina! (vorbesc, desigur, in numele meu) Mare dar, in primul rand cu sensul de mangaiere, de odihna... Imi inchipui ca si pentru femeia crestina este la fel.
Totodata cunosc si oameni de confesiuni diferite care au o viata de familie foarte frumoasa.
Dupa cum am cunoscut, in neamul meu, cateva femei jertfelnice, ortodoxe, care au avut barbati foarte dificili, cu totul nedusi la biserica (unul dintre ei ma ingrozea cand eram copil, avea o figura fioroasa si un comportament de bruta, pur si simplu) si care au trait cu ei pana la batranete, doar moartea despartindu-i. Si i-au iubit, in felul lor, au avut grija sa fie mame si sotii bune, si-au vazut de obiceiurile lor consfintite prin traditie, au ramas in Biserica. Frumoase femei, hematii purtatoare de oxigen in sangele Bisericii noastre romanesti dintotdeauna... Slava lui Dumnezeu!
In ultimii ani am dus o lupta frumoasa cu sotia mea, in felul urmator: parca ne intreceam, cumva, nu stiu cum de se facea, ca sa ne apropiem mai mult de Biserica (noi fiind la inceput atei, agnostici, nu mai stiu cum...). Uneori i-o luam eu inainte (cam asa e regula la noi, eu sunt mai receptiv, mai prompt, insa ea este mai stabila, mai serioasa in tot ce face - diferenta e in primul rand a firii, tine de temperament), insa aveam bucuria sa constat ca ma surprindea cu "realizari" si mai mari.
De exemplu, eu am dat tonul la rugaciune, am insistat, am dat exemplu, am gasit imediat receptivitate la copii. Frumos, insa, sotia mea a fost cea care a facut ca Duminica sa fim musai la Sfanta Liturghie.
Eu puneam ceva, ea punea altceva, treptat am realizat cate ceva impreuna, cu Mila lui Dumnezeu...
Dificultatile au venit din partea mea, de obicei. Am fortat ritmul, am presat, am crezut ca e bine ce fac... O grabeam, chiar o certam... Ma simteam neinteles, blocat in "ascensiunea" mea duhovniceasca... Idiot! Infantilism cras, demn de barbatul macho, adica o aplicatie fina, subtila, a baietelului cu pantaloni trei sferturi...
Ea insa a avut rabdare (capitol la care ma bate mar) si, cu vremea, am realizat ca greseam.
Si inca un lucru! Femeile duc greul gospodariei, orice s-ar zice. Poate ca seara nu mai au dispozitia si puterea sa discute vreun verset, sa citeasca vreo pagina de duh, ci poate se rezuma la o rugaciune mica, numai de ele stiuta, pe care o soptesc cand, frante de oboseala, pun capul pe perna... In acest context, am realizat ca e cu totul nepotrivit ca noi sa le alergam cu Filocalia prin casa, sa le tinem predici inaltatoare si sa le reprosam ca iar e candela rece...
Nevointa noastra personala, a fiecaruia din cadrul familiei, il odihneste pe celalalt. Cand cearta cu sine e rezolvata prin Mila Domnului, atunci suntem multumiti si de partenerul de viata. Si aducem slava lui Dumnezeu, laudat fie in veci!
|