Citat:
În prealabil postat de anna21
Eu cred ca sursa conflictelor este intotdeauna dorinta (eu vreau aia, el vrea altceva).
Chiar daca nascocim noi te miri ce motive sublime si inaltatoare, tot dorinta (sau frustrarea ei) este la baza actiunilor noastre.
Nu suntem chiar asa spiritualizati cum ne place noua sa credem.
Din experienta mea de femeie maritata (si nu numai) stiu urmatoarele:
1. daca alegi o pozitie cu care jumatatea nu este de acord, ea se va intari in pozitia ei contrara (adica se pregateste psihic sa o sustina si sa nu se clinteasca de acolo). Cu cat mai extremi devenim in atitudinea noastra, cu atat mai mult se intareste si partenerul in.. extrema opusa!
(fapt psihologic atestat in studii, experimente etc..)
De aceea sa sustii de florile marului nu-s ce invatatura crestina in fata unui sot indiferent (ca ne luam singuri rol de invatatori ca asa credem noi ca trebuie sa facem), va avea exact efectul invers in majoritatea cazurilor.
2. Pentru fiecare lucru pe care dorim sa-l facem cunoscut sotului (sotiei) exista un moment sau o conjunctura potrivita. Daca noi nu putem de nerabdare sa-i spunem acum ceva (ca acum am decis ca nu se mai poate si trebuie sa schimb starea de fapt), dar partenerul NU are dispozitia necesara pt o discutie sau nu este momentul sau suntem in conflict etc.. efectul va fi invers celui dorit.
3. In general este bine sa stimulezi receptivitatea celuilalt printr-un compromis. Vrei sa-l faci sa te asculte? Il asculti tu intai pe el. Dar sa-l asculti (adica NU DESCHIZI GURA!)!
Vrei sa vina cu tine la biserica? O astepti doua ore sa se pregateasca, chiar daca ajungi primele dati la sfarsitul slujbei.
etc. etc..
4. efectul rebound.. Nu stiu cum se numeste acest fenomen, dar eu il vad ca un rebound. Dupa ce el/ea te toaca marunt si pune sare, DACA O LASI SA EXAGEREZE, adica sa-si verse nervii, cum ar veni, si nu-i dai motov sa se indreptateasca (adica nu-i raspunzi, pe scurt si rabzi totul ca la carte), majoritatea fiintelor normale vor simti ca au procedat gresit, se vor simti vinovate si vor fi dispuse sa faca concesii. Concesii cu atat mai mari cu cat se simt mai vinovate. Este un moment care trebuie exploatat la maxim.
Este greu de explicat. In general fiecare stie dinamica propriilor conflicte (mai ales daca nu se lasa dus de manie sau orgoliu) si va spun ca exista intotdeauna momente in care se pot obtine concesii, cu conditia sa ai incredere in celalalt. Daca ai in cap ca celalalt este o javra si raspunzi cu manie, nici nu vei invata nimic din conflicte, nici nu vei obtine nimic (in sensul imbunatatirii relatiei, desigur, nu in sens egoist).
|
Din experienta de viata conjugala a bunicilor mei, asa cum o stiu eu si cum mi-a fost povestita, subscriu cu mult aplomb toate cele scrise Anna21. Trebuie rabdare,tact, rugaciune, tacere, exemplu personal si, mai ales, NU TREBUIE AUTOVICTIMIZARE. Bunica nici macar nu il iubea, a fost fortata de parinti sa se marite, intrucat avea doi pretendenti si l-a ales pe bunic, chiar daca il placea mai mult pe celalalt, pentru ca a considerat ca bunicul este mai familist, isi poate intretine familia mai bine si nu e papa lapte, care sa se lase influentat de mamica, asa cum era celalalt. Chit ca fuma, mai mergea cu prietenii la beri, era cam ateu... A zis ca acesta poate tine casa mai bine si asa a si fost.
Cand incepea sa urle bunicul meu ca nu stiu ce nu ii convenea, bunica-mea tacea si se ruga si vorbea cu el cand era linistit si mereu obtinea ce voia, dar mereu. Stia cum si cand sa puna problema, nelamentandu-se aiurea ca o ridiculizeaza ala si ala. Cand vedea ca nu o scoate la capat cu el, incepea sa se roage. Pana la urma l-a facut si sa tina post, si sa mearga la biserica, desi trebuia sa il astepte sa manance, sa se aranjeze si ajungeau la finalul slujbei... Acum a ajuns la 83 de ani si anul trecut a tinut aproape tot Postul Pastilor, fara sa ii spuna nimeni sa o faca,ba dimpotriva. Strasnica femeie, macar ca si ea a inceput prin a fi fetita mamei, dar a avut mereu picioarele pe pamant.
Si eu sunt de parerea lui Lucian. M-as putea marita cu un barbat mai ateu, mai caldicel, bine, nu cu o persoana de alta confesiune, asta nu, si nici cu un hulitor! Prefer asa decat cu unul asa-zis ortodox, care sa aiba impresia ca daca e barbat, poate sa faca ce vrea, un ipocrit plin de ifose, asemanator fariseului. O asemenea atitudine mai mult mi-ar diminua credinta decat mi-ar spori-o. De altfel, ortodocsi traitori de varsta mea am intalnit foarte putini, ba chiar unul dintre ei ar vrea sa se calugareasca (sper sa nu citeasca pe aici). Fireste insa, prefer un om de caracter cu conceptii ortodoxe, dar sanatoase. Pe acelasi loc cu credinta stau faptele, deci caracterul. Cu un caracter defectuos sub poleiala de credinta nu ai ce face, nu ai ce construi. Degeaba citeste el Filocalia, cand e mandru, lenes si centrat numai pe nevoia lui de mantuire, care e si asta o forma foarte subtila de egoism. Adica nu zic ca nu poate deveni alt om - mai greu - dar nu vreau sa imi leg viata cu a lui, numai pe acest considerent, ca e crestin. Plus ca trebuie sa ne intelegem si in lucrurile marunte, safie intelegere, nu cearta. Ca daca nu ne intelegem aici, cum ne vom intelege in cele mari?
Deci razboiul e cu noi insine, nu cu celalalt.
Cad citesc topicuri ca astea, ajung sa dau slava Domnului ca nu sunt maritata.
Dupa cum am citit si retinut de pe forum o vorba a sotului Annei21, noi nu ar trebui sa incercam sa ne mantuim pe spezele sotului / sotiei! Sa nu ii folosim ca instrument de mantuire! Nu mai ajungi sa il vezi ca pe o persoana cu insusiri proprii, cu liber arbitru, ci ca unul care nu stie nimic si care trebuie indoctrinat. Dragoste si crestinism cu de-a sila nu se poate! Trebuie respectat liberul arbitru! Tocmai in asta trebuie sa stea dragostea: