@ glykys
1. Nu
2. Nu
3. Da
4. N-am deschis topicul în ideea de a discuta despre situaţia mea particulară, ci pornind de la ceva particular să ajungem, împreună, la nişte înţelesuri mai generale, din care să se folosească mai mulţi, întrucât problemele din căsnicie nu sunt ceva rar. Ideea ar fi să vedem dacă din necazuri şi din conflicte se poate extrage ceva bun (eu cred că da), şi dacă nu cumva tocmai în asta (sau şi în asta) constă crucea pe care Domnul ne-o dă să o ducem împreună în taina căsătoriei, spre mântuirea noastră.
Iubirea e catalizatorul care te trage mereu către autodepăşire, către jertfirea eu-lui. E un dar cu care Dumnezeu ne „ispiteşte” mereu să ne omorâm firea, ego-ul, patimile, care constatăm că stau între noi şi celălalt.

Iar comentariile care s-au strâns până acum le găsesc foarte bine-venite, cu atât mai mult cu cât reflectă o experienţă de viaţă. Mi se pare foarte important să trăim şi să aplicăm în viaţa de zi-cu-zi Evanghelia, iar încercările de a o aplica sau nu sunt la tot pasul. Fiecare clipă pe care o trăim, fiecare cuvânt pe care i-l spunem celuilalt poate fi o mărturisire sau o lepădare de Hristos. Dar este foarte important cum facem această mărturisire.

O greşeală pe care o facem foarte frecvent este să considerăm că noi suntem „cei buni”, iar pe celălalt îl considerăm inferior duhovniceşte, motiv pentru care ne auto-victimizăm (eventual văzându-ne şi cu nişte cununi muceniceşti pe creştet). Nu de puţine ori ne înşelăm în această privinţă.

N-aş vrea ca cineva să se sperie de cele scrise, ci să se pregătească pentru luptă grea (da, cu sine însuşi, pe sine să se învingă), pentru că aşa e viaţa în Hristos, fie că o duci în mânăstire, fie în familie.