În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Lazăr, prietenul Domnului, acela care a fost înviat din morţi, a avut două surori: Marta şi Maria. Amândouă erau plăcute Domnului, deşi fiecare avea chemarea şi drumul ei: Marta era cu acţiunea, Maria era cu contemplaţia.

Acuma noi, care am auzit chemarea lui Dumnezeu spre viaţa căsătorită, suntem angajaţi pe drumul Martei. De ce, atunci, tot vrem să urmăm calea cealaltă, calea Mariei ? Se presupune că am trecut de vârsta discernământului vocaţional. Am depus, odată, voturile noastre, iar angajamentul luat, spre călugărie sau spre căsătorie, este angajament pentru o viaţă întreagă. Pentru cei tunşi la căsătorie, orice impuls de a semăna călugărilor este ispită de dreapta, tot aşa cum, pentru cei tunşi la călugărie, impulsul de a fi asemenea mirenilor este ispită de stânga. Familia noastră trebuie să semene cu Sfânta Familie: dreptul Iosif, purtător de grijă al Sf Maria şi al Pruncului Isus, este exemplul nostru. Biserica este familia noastră, de aceea îi mai spune "biserica domenstică", fiindcă acolo ne aşteaptă Dumnezeu să Îi slujim. Ceilalţi îl au ca exemplu pe Ioan Botezătorul. Locul nostru şi crucea noastră este atelierul nostru de tâmplărie, locul lor şi crucea lor este deşertul. Nu ar fi absurd să ne schimbăm locurile ? Nu este o ispită gândul: "da, dacă purtam eu crucea celuilalt, ce bine era !" ? Călugării, cu care vrem atât de mult să ne asemănăm, când îşi lasă ei nevoinţele şi slujirile şi nevoinţele vieţii mănăstireşti, ca să alerge la familiile lor ? Poate în vacanţa călugărească ! Să învăţăm, deci, din exemplul celor cu care vrem să semănăm: opţiunea noastră este definitinivă, ca şi opţiunea lor. Să avem mereu în faţa ochilor aceste personaje, pe care Dumnezeu, prin Cartea Sfântă, ni le propune ca exemple: Marta şi Maria, Iosif şi Ioan.