[laurastifter]

[SIZE=3]Să nu judecăm necredincioşii, ci să căutăm a înţelege motivele necredinţei lor[/SIZE]
[SIZE=3]Atunci cînd cineva spune: “Eu sînt necredincios”, sau “Dumnezeu nu există!” – să nu-l judecăm întotdeauna din punct de vedere filozofic, dar să ne întrebăm de unde vine această atitudine? Dacă doriţi cu adevărat să faceţi ceva pentru acest om, atunci ar trebui să-i puneţi întrebări una după alta ca să-l înţelegeti; fără a înţelege, veţi ţinti întotdeauna orbeşte.[/SIZE]
[SIZE=3]Într-un anume sens, ateismul este o eroare ştiinţifică, este refuzul de a studia realitatea în ansamblu, este tot atît de neştiintific ca şi cum ai spune: “muzica nu este, pentru că pentru mine ea nu există…” Noi nu putem prezenta astfel problema unui necredicios, pentru că există multe posibilităţi pentru el de a se justifica. Însă în general, ateismul este refuzul de a accepta mărturia, cel puţin istorică, a unor oameni consacraţi, care spun: “Eu ştiu…” Mulţi din aceştia sînt oameni de ştiinţă, spre exemplu Pavlov.[/SIZE]
[SIZE=3]„Du-te acasă şi întreabă-te cînd ai avut nevoie pentru prima oară ca Dumnezeu să nu existe”[/SIZE]
[SIZE=3]Uneori, omul devine necredincios pentru faptul că acesta este unicul sau scut împotriva conştiinţei. Mi-a venit acum în minte povestirea unui preot foarte inteligent, fin şi cultivat din Paris. Cîndva a fost “ateu”, adică trăia fără Dumnezeu şi se considera prea elevat şi inteligent pentru a-şi permite să gîndească despre convertirea la credinţă. A discutat mai apoi cu un preot. Preotul fiind de la ţară, fără cine ştie ce studii deosebite, un emigrant din Rusia, după ce l-a ascultat mult timp, i-a spus doar două lucruri: “În primul rînd, Saşa, nu este chiar atît de important faptul ca tu nu crezi în Dumnezeu – Lui nu I se poate întîmpla nimic de la asta, minunat însă este că Dumnezeu crede în tine”. Şi altul: “Tu, însă, Saşa, mergi acasă şi gîndeşte-te, cînd anume ai pierdut credinţa, cînd ai avut nevoie ca Dumnezeu să nu existe?”[/SIZE]
[SIZE=3]Saşa a venit acasă şi a căzut pe gînduri. Era nedumerit de o astfel de prezentare a problemei: se aştepta la un discurs misionar sau la nişte instrucţiuni pentru consultarea unor tratate, iar în loc… Nu mai înţelegea nimic. Şi el, după cum spunea mai tîrziu, a căutat cauzele necredinţei sale mai întîi în cunoştinţele dobîndite la Facultatea de Teologie din Paris, apoi în perioada prerevoluţionară de la Facultatea din Rusia, apoi altundeva şi nicidecum nu le putea găsi. Pînă a ajuns la perioada cînd avea şase ani. Locuia într-un oraş din Rusia, era un băieţel drăguţ, mergea la biserică în toată duminica şi era considerat a fi un copil evlavios: intra, făcea semnul crucii, se oprea în mijlocul bisericii, în faţă, şi se ruga lui Dumnezeu. În fiecare duminică primea un bănuţ, pe care era dator să-l pună în căciula cerşetorului orb. Punea bănuţul şi mergea la biserică cu sentimentul că a săvîrşit o faptă bună, de dragoste, i-a acordat orbului atenţie şi poate sta acum liniştit în faţa lui Dumnezeu.[/SIZE]
[SIZE=3]Odată, în preajma sărbătorilor de Crăciun, plimbîndu-se cu mama prin oraş, a descoperit un magazin unde a văzut un minunat căluţ de lemn care costa şase bănuţi. A rugat-o pe mama să i-l cumpere, ea l-a refuzat, iar el a venit acasă foarte trist. Duminica următoare, pe cînd mergea la biserică, ajungînd în faţa cerşetorului, s-a gîndit că, dacă nu-i va da de şase ori bănuţul, şi-ar putea cumpăra căluţul. Zis şi făcut. A procedat astfel de patru ori, iar a cincia oară s-a gîndit: dacă ar fi să iau de la el un bănuţ, voi cumpăra cu două săptămîni mai devreme căluţul. Şi a furat de la orb bănuţul. După care, intrînd în biserică a simţit că nu mai poate sta în faţă: dacă Dumnezeu îl va observa? S-a dus şi s-a ascuns într-un colţ al bisericii. Dădaca a venit cu el acasă şi a povestit totul părinţilor, care au fost profund uimiţi: pînă acum era mic, stătea în faţa lui Dumnezeu, iar acum s-a adîncit în sine, viaţa lui în Dumnezeu a devenit mai interiorizată, el caută un loc ascuns unde ar putea în tăcere şi contemplare să fie cu Dumnezeu (era o mămică destul de optimistă!).[/SIZE]
[SIZE=3]Iar Saşa simţea că situaţia se înrăutăteşte şi că trebuie să se ascundă de Dumnezeu. Şi iată că de la universitate a venit fratele sau mai mare, încărcat de cunoştinţe ateiste, care s-a apucat să-i demonstreze că, de fapt, Dumnezeu nu există. Şi Saşa mi-a spus: „M-am agăţat de această idee. Dacă nu este Dumnezeu, atunci nu are importanţă dacă am furat bănuţul şi n-am pus în căciulă pe ceilalţi cinci”. Acesta a fost începutul “ateismului” său: învăţătura despre faptul că Dumnezeu nu există copilul a primit-o ca pe un colac salvator împotriva propriilor mustrări de conştiinţă.[/SIZE]