Eh, mi-aduc aminte and eram copii, totul era asa frumos, acasa era acasa, (din pacate nu pentru toata lumea, dar asta n-o stiam pe atunci), chiar daca ne mai luam si cate-o papara binemeritata, de obicei, familia ne astepta cu dragoste, indiferent de unde veneam, de la scoala, din parc, de la joaca, de la biserica... Cu toate ca mai erau conflicte si neajunsuri, totusi, cred ca cei mai multi sunt de acord cu mine, imaginea de ansamblu e una frumoasa. Abia cand ne-am facut mai mari am inceput sa constientizam mai bine neajunsurile si lipsurile din propria casa. (Desi se spune ca totusi, chiar daca copiii cand sunt mici nu constientizeaza, starea de spirit a familiei, in special cea negativa, li se transmite si cand se fac mari nu mai sunt capabili sa fie fericiti).
Faptul ca acum la maturitate avem impresia ca ducem un razboi in propria casa, s-ar putea sa nu aiba totusi legatura cu familia propriu-zisa, cu oamenii din casa. S-ar putea sa aiba legatura cu propria noastra cadere in pacat. Asemeni lui Adam si Eva, am trait in paradis, pana la un punct, cand am comis pacatul primordial, si atunci viata s-a transformat nu chiar in iad cum tindem sa credem, ci intr-un fel de "purgatoriu". Nu vi s-a intamplat niciodata sa mergeti la biserica, sa va purificati spiritual, si cand va intoarceti acasa (sau la munca) sa aveti impresia ca v-ati intors in iad si ca "dracu" va pedepseste pentru indrazneala de care ati dat dovada? Si totusi, casa nimanui nu e iadul , si nici sotul/sotia nu e ... Doamne fereste! Dar asta se intampla pentru ca ne-am obisnuit sa traim intr-o stare de pacat, sau nu neaparat, intr-o lipsa de dumnezeire. Vai de mine, ce nenorocire ca ai plecat la biserica si n-ai spalat vasele, daca vine Judecata de Apoi si ne gaseste cu vasele nespalate! Adica vreau sa zic ca suntem prea legati de lucrurile lumesti, si nu ne mai permitem noua insine si celor apropiati ragazul sa se gandeasca si la suflet. Si stati fara grija, ca daca unul din soti e prea stresat de cele lumesti, celalalt pacatuieste si cand se duce sa alerge in parc, si cand se duce sa-si viziteze parintii sau prietenii...
Si nu exclud nici caderea in extrema cealalta, care o atribui tot stresului cotidian (e tot o reactie de ne-adaptare, sau un "sindrom post traumatic"), aceea de a cadea in "misticism", de a nu mai putea face nimic lumesc si nevinovat (plimbari cu copii in parc, vizite, sporturi, spectacole), ci numai rugaciuni, metanii, slujbe, de teama sa nu cumva sa ne smintim si sa cadem iar in starea de pacat.
|