În prealabil postat de glykys
Lucian, uite, eu iti vorbesc din experienta mea de fost copil, nascut si crescut intr-o familie credincioasa, obisnuit de mic cu biserica si cu viata crestineasca, ma rog, cat s-au silit ai mei sa o duca. Acum am ajuns adult, vorba aia, la varsta cand imi doresc sa imi intemeiez o familie (care se va face nu asa, ca am aproape 24 de ani si e musai sa o fac acum cu cine se nimereste si de cine sunt indragostita, ca altfel raman fata batrana si nu sunt in randul lumii, ci cu multa socoteala, cand si cu cine va dori Dumnezeu).
Vreau sa iti spun, fara falsa modestie, ca pentru mine a contat enorm nu cicaleala alor mei (fa asa, nu face asta...), desi a fost si asta, chiar din belsug, dar tot faceam ce voiam eu. Nu! Pentru mine, a contat enorm exemplul personal alor mei, mai ales al bunicii. Pentru ca daca propovaduiau ceva ce nu faceau sau ma invatau pe mine ceva ce nu era prezent in comportamentul lor, aliluia, si-ar fi pierdut increderea mea! Oricum ii tachinam de fiecare data cand descopeream ceva in neregula: aha, mie imi zici asta, dar tu de ce nu faci acum asa? :)) Si de cele mai multe ori, nu cautau justificari, ci se conformau teoriei proprii, chiar daca le venea mai greu.
Conteaza oamenii cu adevarat credinciosi, practicanti oricand si in toate aspectele vietii, nu doar duminical. Copilul mic imita tot ce vede in jur si este mare lucru, zic eu, ca un copil sa considere, si dupa varsta copilariei, dupa ce a cunoscut niste oameni si a trecut prin medii diferite, ca tot ai lui sunt cele mai bune modele, sa se gandeasca: mai, in aceasta situatie, ce ar fi facut mama, tata, bunicul, matusa? Pai daca cei din casa injura, te mai miri ca invata si ala mic sa injure! Ai mei, si in special, bunica, au avut foarte multa rabdare cu mine si nu m-au lasat niciodata de capul meu, mereu m-au sfatuit, m-au intrebat ce se intampla la scoala, ce se intampla in cutare loc unde am fost, cum sunt oamenii aceia... Acum, desi erau destul de izolati si m-au ferit cat au putut ei de diverse influente nefaste - tin totusi sa precizez ca in vremea copilariei mele, parca nu era atata golanie cum vad acum - si desi am fost si eu un copil cuminte si retras, care nu ma inhaitam cu oameni dubiosi si cu toti nebunii, ci preferam sa citesc tot ce imi pica in mana, totusi, fireste ca am vazut ca nu multi duc viata pe care o duc ai mei si ma miram destul de tare. Mereu prajitura din casa lui X e mai buna decat prajitura pe care o mananci acasa. Insa atractia aceasta a necunoscutului nu se dovedea mai puternica si de lunga durata fata de ceea ce gaseam acasa. Cum m-am pomenit de mica, asa am ramas, ba chiar am incercat sa imi adancesc cunostintele, si am inceput sa citesc despre credinta noastra, sa vad ce semnificatie au anumite lucruri, curioasa cum sunt din fire. Mi-a placut foarte mult sa citesc si sa invat. Conteaza si sa ai carti bune in casa si icoane si sa fie asa, o atmosfera. Pai daca eu citisem si rascitisem de la 10 ani "Pelerinul roman", nu am dat sfaturile parintelui Cleopa pe prea multe mici placeri adolescentine. Ce daca multi colegi fumau, cand in carte scria clar ca e pacat sa fumezi si sunt atatea pilde? Sau sa desfranezi? Sau sa bei?Si daca aveai atatea pilde? Si, mai ales, daca te urmareau niste rugaciuni? Nu puteai sa te abati prea mult, ceva nu te lasa sa cazi.
Am fost invatata ca daca nu inteleg ceva, sa intreb, sa caut sa aflu, si, incapatanata cum sunt, nu ma lasam pana nu aflam raspunsul. De pilda, cand eram tare micuta, de 3-4 ani, tot auzeam cantandu-se la biserica "de-acum si pana-n veaaaa..." Si tot ii intrebam pe ai mei ce inseamna "vea" si nu stiau ce sa imi zica, se gandeau la "vrea", la "avea", dar nu avea nici un sens in capul meu. Erau exasperati, de cateva zile le puneam aceeasi intrebare. Pana le-am zis de cantarea din biserica si bunica a declarat usurata ca ala e "veac" si nu "vea" si inseamna intotdeauna. Tare multumita am fost, ca stiam si eu acum ce se canta si ce semnificatie are, desi tot "veaaa" auzeam.
Nu-i vorba, ca atunci cand am crescut marisoara, preferam sa ma uit la desene animate sau la Xena in loc sa merg la biserica (deh, daca nu scria nimic in Pelerin despre desene animate), dar cand ii vedeam pe toti ca se totb roaga de mine si ca plecau la biserica si ma lasau singura, imi calcam si eu pe inima... pana tot asa, ducandu-ma mereu, a inceput sa imi placa iarasi.
Apoi, in liceu si in facultate mi-am facut niste prieteni buni foarte credinciosi, de la care am invatat anumite lucruri folositoare, care m-au indreptat spre niste lecturi, apoi m-am intarit in credinta... si iata-ma-s adult, incercand si eu sa merg pe calea cea stramta, pe calea pe care au mers ai mei si pe care vreau sa ii duc si pe viitorii mei copii, daca va fi voia Domnului.
Deci din experienta si din lecturi, iti spun, conteaza foarte mult structura sufleteasca a parintilor, comportamentul lor (copiii observa tot, nu le scapa nimic), exemplul lor de viata, rabdarea si invataturile, dar si rugaciunile pentru copii. Conteaza sa ai un mediu crestinesc, prieteni cu aceleasi preocupari, si unul singur care se duce la biserica din toata clasa, tot e bine, simti ca nu esti singur. Bine, mai conteaza si fondul genetic al copilului, mai conteaza si intensitatea factorilor cu care vin in contact si multe pe care nu prea ai cum sa le preintampini, doar sa fii cu credinta si cu rugaciune ca Dumnezeu vede si binecuvinteaza stradania ta.
Dar asa, sa zici din start ca degeaba le dau eu educatie crestineasca, pentru ca dupa niste ani, mai multi sau mai putini, se va alege praful, mi se pare semn de mare necredinta. O fi multa rautate in jur, dar Dumnezeu e sus.
Lore, eu cred ca ai tai copii nu se vor abate de la calea in care i-ati crescut. Un sentiment cu adevarat autentic de credinta, pe care o simt in postarile tale, nu o superficiala poleiala de religiozitate, nu se duce asa de usor, inghitita de vremurile in care traim.
Sa iti dea Domnul copii buni si credinciosi, Lucian!
|