Un frumos text (cum altfel?)
despre iubire și idolatrie, scris de Pleșu, îl gâsesc potrivit și cu tema asta, dar nu numai; pentru că e valabil pentru
orice iubire, deci și față de Dumnezeu. Iată un fragment:
Citat:
|
Iubirea se exprimă, adesea, ca indistincție. Treci neîncetat în celălalt și celălalt trece neîncetat în tine. E vorba, cu alte cuvinte, de un ritual al participării. Al participării reciproce. Te regăsești, clipă de clipă, în cel care se regăsește în tine. Duci apropierea pînă la identificare. Transformi diferența în complementaritate și stricta cunoaștere în recunoaștere. Idolatria stabilește între idolatru și idol un cu totul alt raport. Nu unul de continuitate, ci unul de ruptură. Idolul e o expresie a distanței. E necontenit deasupra și departe. Idolatrul îl privește cu o extatică teroare și adoptă spontan un ritual al obedienței. În vreme ce partenerii unui act de iubire coexistă în același teritoriu, sau își construiesc un teritoriu al lor, idolul și idolatrul nu trăiesc în aceeași lume. Cel dintîi e un conglomerat de putere, cel de-al doilea – un conglomerat de dependență.
|
Și în continuare, ca răspuns pentru fallen:
Citat:
|
Într-un cuplu de îndrăgostiți nu există, în mod normal, relații de subordonare. Cînd unul dintre parteneri devine dominator, cînd apare ideea unei ierarhii a calităților, cuplul e în pericol. Iubirea impune amîndurora un comportament slujitor.
|