[Mihailc]

Sunt bucuros să găsesc topicul acesta în stare ”caldă”, îmbogățit cu informații și curiozități prețioase.
Ferecătura icoanelor, realizată de obicei din argint și pietre prețioase, dincolo de un anume mod de a cinsti împărătescul prototipului sau, secundar, de a proteja de degradarea fizică, are legătură cu împământenirea concepției conform căreia icoana este un obiect sacru în sine, un fel de catalizator al puterilor dumnezeiești într-o formă materială ”tangibilă”. Icoanele făcătoare de minuni sunt de obicei ”victimele” acestei fetișizări inconștiente și întrucâtva inocente. În realitate, orice icoană face minuni prin însăși natura ei, chiar dacă prototipul nu-și afirmă spectaculos prezența prin semne exterioare evidente pentru toată lumea.
Și avem dreptate când ne exprimăm preferința pentru icoana vizibilă în întregul ei, având intuiția că nu există important și accesoriu, doar o ierarhie a partiției vizuale și o ordine a limbajelor. O icoană, printre multe altele, reflectă, în tot ce arată și ascunde, organicitatea Bisericii și structura ei divino-umană, exprimată concis de Apostolul Pavel în 1Corinteni capitolul 12.