"Cand a facut Dumnezeu pe om, a sadit in el ceva dumnezeiesc, ca un gand mai fierbinte si luminos, avand calitatea unei scantei care lumineaza mintea si arata acesteia deosebirea binelui de rau.
De aceasta constiinta ascultand patriarhii si toti sfintii dinainte de legea scrisa, au bineplacut lui Dumnezeu. Aceasta fiind astupata si calcata de catre oameni prin inaintarea pacatului, am avut nevoie de legea scrisa, am avut nevoie de sfintii prooroci, am avut nevoie de insasi venirea Stapanului nostru Iisus Hristos, ca sa o descoperim si sa o trezim, ca sa aprindem din nou acea scanteie acoperita, prin pazirea sfintelor Lui porunci.
Deci atarna acum de noi, fie sa o astupam iarasi, fie sa o facem sa ne lumineze, daca ascultam de ea. Caci cand constiinta noastra ne spune sa facem aceasta, si dispretuim glasul ei, si iarasi ne spune si nu facem, ci ramanem calcand-o pe ea, o astupam, si nu mai poate sa ne vorbeasca limpede de sub povara asezata asupra ei. Ci ca un sfesnic ce luceste printr-o ceata , incepe sa ne arate lucrurile in chip mai afumat, mai intunecos, si asa, din pricina inaintarii pacatului, nimenea nu-si mai poate vedea limpede fata sa, ci ca intr-o apa tulburata de multe gunoaie" (Avva Dorotei, Felurite invataturi lasate ucenicilor sai, c.III - Despre constiinta, in Filocalia IX).
|