Citat:
În prealabil postat de glykys
Hihi, VladCat, din pacate nu tot ce zboara se mananca :).
Nu am inteles insa la ce se referea Yannaras ca ar fi de ajuns. De ajuns pentru ce?!! Rugaciunea, oricat de superioara ar fi ea, nu e un scop in sine, ca sa zici ca ii este siesi sufiecienta. Este un mijloc de a te apropia de Dumnezeu. Deci orice ar fi, nu e de ajuns. Nu poti sa iti faci un scop in viata sa ajungi la rugaciunea inimii, sa ai anumite simptomuri fiziologice cand te rogi etc. Plus ca daca citesti linkul de la par. Cleopa, la aceasta stare de rugaciune nu ajunge orice pacatos, ci unul nu stiu cati, la la 100.000 (parca). Nu, nu e de ajuns (stii si tu scara aia de la manastirea Voronet de pe care cade un batran ajuns pe ultima treapta, la doi centimetri de Hristos)...
|
mai mâncăm, mai scuipăm până la urmă ne ajută Dumnezeu și ne săturăm noi foamea :)
probabil că Yannaras se întreba dacă această coborâre în inimă este de ajuns pt. a ne mântui, dacă această stare este în mod obligatoriu și bisericească.(a fi bisericească adică a îl include și pe aproapele)
În legătură cu rugăciunea, Isaac Sirul spune că este scop în sine deci el te contrazice nu eu :). Nu pot pretinde că înțeleg ce a vrut să spună, dar eu am interpretat asta în felul următor: Rugăciunea, în măsura în care este rugăciune, este o formă(mai joasă sau mai înaltă) a apropierii de Dumnezeu și nu un mijloc către această apropiere...de fapt este și apropiere și mijloc către apropiere...deci este și scop și mijloc dar îmi pare important a înțelege ipostaza ei de scop...
Citat:
În prealabil postat de Marius22
Desi nu sunt nicidecum filocalic, incerc un raspuns.
A ne feri cu totul de imaginile pacatoase intiparite in minte nu este de la noi. Tine de lucrarea curatitoare a harului dumnezeiesc asupra mintii si inimii noastre.
Vederea pacatelor si "cercetarea diferitelor intamplari si pacate" nu inseamna amintirea lor in amanunt. Nu este un exercitiu de memorie. Este mai degraba trairea constienta a urmelor lasate in fiinta noastra de acel pacat: o minte greoaie, lipsita de intelepciune; o inima greoaie, parca amortita in a iubi curat si a face binele. Aceasta simtire ne face sa chemam neincetat harul dumnezeiesc (Tainele Bisericii si rugaciune particulara) pentru a ne eliberara, pentru a ne usura de aceasta povara launtrica, care este pacatul.
|
Înțeleg ce spui Marius....problema e că aceste urme eu nu le pot disocia de păcatul care le-a creat...iar dacă le disociez nu se mai mișcă nimic în mine...va trebui să învăț să îmi amintesc păcatul fără ori cu cât mai puține imagini.