[Mihailc]

„Ziua plecării mele trebuie să fie cea a culesului roadelor?
Oare nu se va spune că înserarea nu‑i, în fapt, decât răsăritul meu?
Şi ce îi voi dărui celui ce şi‑a lăsat plugul în mijlocul ogorului, sau celui care a oprit roata teascului său?
N‑ar trebui, oare, ca inima mea să devină pomul greu de fructele pe care să le culeg spre a le împărţi acestora?
Şi n‑ar trebui, deci, ca dorinţele‑mi să ţâşnească asemenea izvorului, spre a le putea umple cupele?
Sunt eu o harpă pe care mâna celui Puternic să o poată atinge, ori un fluier prin care suflarea‑i să cânte?
Or, eu nu sunt decât un căutător de tăceri şi ce comoară am găsit în tăcerile mele, pe care să o împart cu încredere?
Dacă astăzi este ziua culesului roadelor, în care câmpuri mi‑am aruncat sămânţa şi în ce anotimpuri uitate?
Şi dacă, într‑adevăr, a sosit vremea să‑mi ridic lampa, nu flacăra mea va arde aici.
Goală şi întunecoasă voi înălţa lampa mea,
Iar paznicul nopţii o va umple cu ulei şi tot el o va aprinde…”
Acestor gânduri le dădu glas. Însă multe îi rămăseseră în inimă, nerostite. Fiindcă lui însuşi nu‑şi putea revela taina cea mai adâncă.