Cutremurator, frate Zaharia, cutremurator si totodata minunat a fost si pentru mine fragmentul postat de Glykys. Ca urmare, am preferat sa raspund unui mesaj precedent, unul mai apropiat de posibilitatile mele de a gestiona impactul emotional si nu numai...
De aseara, de cand am citit postarea lui Glykys, am tot cugetat in jurul ei... Nu poti trece prea usor peste asemenea intamplare... De piatra sa fii si tot te atinge...
Si pentru ca astazi ne aflam in Duminica Iertarii, voi scrie si eu cateva randuri care amintesc, poate, mai degraba de Izgonirea din Rai. Nu de alta, insa iertarea imi pare o mare problema, un ideal mai degraba spre care nazuim mereu... Si bine facem ca nu renuntam, cu ajutorul lui Dumnezeu!
Voi evoca un moment dintr-o discutie despre iertare (si pentru ca discutia a avut loc in cadru confidential, nu voi da nume si indicii, iar anumite aspecte le modific intentionat pastrind insa intact miezul faptelor). Personajul principal este un barbat care sustine ca si-a daruit intreaga viata si inima lui Hristos. Iar eu cred ca spune ceea ce simte, ca nu minte deliberat. Iata insa povestea lui despre iertare:
Cu ani in urma copilul sau a petrecut o vreme in compania unor oameni de care tatal nu era deloc incantat. Fiind tineri, fiul si prietenii sai se intreceau in tot felul de petreceri, facind tot felul de nazbatii, pe care ni le putem imagina. Din cate povestea atunci vorbitorul, ne putem imagina ca fiul le facuse cam pe toate... Exceptind crima si violul. Tot felul de lucruri, de "pacatele", uneori de pacate mai mari... Tatal, fireste, era ingrijorat.
A sosit si momentul-cheie: tatal a pus piciorul in prag si i-a cerut fiului, spre a nu-si distruge viata, sa ia masuri radicale - ori sa isi schimbe modul de viata, sa revina la cel care fusese inainte (adica un copil bun, in media de bun simt pe care o dorim noi toti parintii), ori sa ... plece. Tatal nu mai putea rabda sa vada nenorocirea in care se complacea fiul.
Iar baiatul a ales. Si-a luat lucrurile, chitara, banii de la tata si ...dus a fost.
Au urmat cativa ani in care tatal a suferit cumplit, fiind cu atat mai ingrijorat si deprimat cu cat nu putea in nici un fel sa isi ajute fiul. Auzise intre timp, de la diversi "binevoitori", ca fiul era dator-vandut, ca practica prostitutia, ca era consumator de droguri, ca devenise un client obisnuit al politiei etc. Tatal era disperat, la un prag de marea nebunie. Ca sa nu deznadajduiasca de tot a gasit in sfarsit o "solutie": s-a apucat vartos de baut. In scurt timp a devenit dependent in asa masura incat, chiar si atunci cand se barbierea avea nevoie sa tina o sticla de vodka la indemana...
Dar intr-o zi fiul s-a intors acasa. Era de nerecunoscut. Dupa cum si tatal era tot de nerecunoscut. Doua epave se priveau acum ochi in ochi si isi zambeau stingheriti...
Ce era de facut?
Cu chiu cu vai au legat o discutie, fiecare terorizat de multe indoieli si regrete, de multele lanturi in care erau prinsi. Intr-un final baiatul i-a cerut tatalui sa il ajute. Tatal a vandut bunurile de pret, a pastrat doar casa si mobila, strictul necesar. pe atunci inca mai avea serviciu, inca mai putea munci. Apoi si-a ajutat fiul, cum a putut.
Iar fiul s-a intors,dupa cateva zile, sa ii multumeasca si l-a rugat, promitind ca nu il va mai dezamagi, sa il ierte si sa il primeasca iarasi acasa. Ca viata lor de dragoste parinteasca sa porneasca iarasi mai departe, lasind in urma toate fostele neintelegeri. Fiul dorea din nou primavara!
Iar tatal a spus asa: te iert, cum sa nu, sigur ca te iert. Dar acasa nu mai pot sa te primesc.
Fiul si-a imbratisat tatal, cu ochii in lacrimi, l-a privit lung, ca pentru ultima data, apoi a plecat, intelegind cum stau lucrurile... A doua zi s-a sinucis prin spanzurare. Tatal lui povestea ca baiatul era foarte urat, mort in cosciug.
.......................
Au trecut vreo 10 ani de la acel deznodamant. Cineva din grup, unul dintre noi cei care auzisem cutremurati povestea, a indraznit in cele din urma sa rupa tacerea si sa intrebe: ce intelegi tu prin iertare? Tatal a ridicat senin din umeri si, zimbind, a spus: "Inima mea apartine lui Hristos".
.......................
Fratilor, in Duminica Iertarii, eu nu va rog sa ma iertati. Nu voiesc sa aud de la careva ca da, te-am iertat. Nici de imbratisari nu am nevoie. Presupun ca mi le acordati pe toate impreuna: si sentimentul si cuvintele si imbratisarile, toti cei care ma iertati cu adevarat pentru multele mele lipsuri si caderi.
Voiesc doar sa traiesc impreuna cu voi un alt fel de viata: una in care Hristos sa fie prezent, cu adevarat, in mijlocul nostru. Adica sa fim unii cu altii asa cum ne-a cerut El: pastrind si cultivind unitatea dintre sentimentele de iertare, cuvintele de iertare si faptele de iertare. Sentimentalismul, vorba amagitoare, faptele de pedepsire a semenului sa nu isi aiba locul intre noi.
Asa sa ne ajute Bunul Dumnezeu! AMIN+