PS Gurie, Episcopul Devei si Hunedoarei

Domnule Primar,

Vă scriu aceste rânduri din pricina preţuirii şi a dragostei pe care v-o port, dar şi din grija părintească şi duhovnicească cu care sunt dator înaintea lui Dumnezeu pentru toţi cei încredinţaţi mie spre păstorire – după spusa proorocului:

„Şi pe tine, fiul omului, te-am pus Eu străjer casei lui Israel şi tu vei auzi cuvânt din gura Mea şi îl vei vesti din partea Mea. Când Eu voi zice păcătosului: „Păcătosule, vei muri”, şi tu nu-i vei grăi nimic, ca să vesteşti pe păcătos să se abată de la calea lui, atunci păcătosul acela va muri pentru păcatele sale, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta” (Iezechiel 33, 7-8).

Cu bucurie constat că generaţiile tinere îşi regăsesc rădăcinile şi identitatea în dimensiunea românească a existenţei prin redescoperirea unor sărbători care au dat oarecând cheag şi sens existenţei sociale. Printre ele se numără şi Dragobetele – un prilej de a prăznui negrăita taină a iubirii feciorelnice şi care recapitula şi ordona tinereţea într-o profundă viziune morală înspre pregătirea pentru o viitoare căsnicie.

Generaţiilor vârstnice le revenea cândva (şi le revine şi astăzi) datoria de a veghea cu fermitate gingaşă (care nu strivea farmecul libertăţii iubirii, dar nici nu îngăduia să fie confiscată de biologie) sentimentul îndrăgostirii şi taina căutării şi întâlnirii tinerilor. Sărbătorile la români, precum Dragobetele, reuşeau să aducă şi să păstreze la un loc bucuria lui Dumnezeu pentru viaţa omenească şi bucuria omului pentru viaţa cerească. Pe-trecerea (vorba lui C. Noica) era prilej de a sesiza ceea ce este trecător şi ceea ce este veşnic din clipele existenţei pământeşti. „Trecătorul”(nestatornicul din taina timpului, adică vremelnicul) era cu înţelepciune îndreptat şi cuprins în albia veşniciei. Aşa au trăit românii în istorie şi de aici minunea statorniciei româneşti în valurile vitrege ale istoriei.

Cu durere negrăită constat că regăsirea rădăcinilor româneşti ale existenţei de către generaţiile tinere alunecă tot mai des şi tot mai mult în derizoriu. Praznicele creştine, sărbătorile din popor (unele cu rădăcini de dinaintea încreştinării noastre, dar transfigurate apoi de Întruparea Domnului Hristos) sunt parcă destructurate sistematic, sunt golite de conţinutul transcendent (adică de sâmburele mai presus de timp şi de istorie şi care a generat şi „timpul românesc” şi istoria noastră creştină) şi aruncate în orizontul unui spirit de bâlci şi carnaval. Naşterea Domnului, Învierea Domnului şi alte praznice care, în dimensiunea creştină românească, suprimă distanţa dintre cer şi pământ, pe acesta din urmă şi viaţa omenească umplându-le de sens şi scoţându-le din orice provizorat, sunt reduse la spiritul de „supermarket”, de profit al pieţei.

Dragobetele, din sărbătoare a iubirii neprihănite, ce înalţă tinereţea în bucuria supremă de a fi, este transformat într-un jalnic concubinaj al desfrânării! Cine şi de ce o face? Cine sunt cei care dezbracă iubirea de sfinţenie şi o rezumă la instinctele unei discoteci?

Generaţiile vârstnice, datoare să vegheze ca duhul creştin românesc să nu moară în copiii noştri, se transformă în jalnici agenţi matrimoniali de o zi. Primarul – omul reper moral, intelectual şi gospodăresc al unei comunităţi, părintele fără veşminte preoţeşti al celor din „parohia”(primăria) ce i-a fost încredinţată – joacă rolul unui oficiator al unei iubiri şi căsătorii de probă! Normalizează, adică, alungarea lui Hristos din cetate! Domnule primar, oricare ai fi, aceasta este o blasfemie! O blasfemie împotriva lui Dumnezeu atunci când participi şi sapi la temelia instituţiei sacre a familiei creştine încheind căsătorii de o zi! Este o blasfemie împotriva neamului românesc, a identităţii sale exprimată şi în sărbătoarea Dragobetelui, atunci când sanctifici iubirea redusă la concubinajul de o noapte! Este o crudă blasfemie împotriva iubirii, căci iubirea singularizează pe om în rândul tuturor formelor de existenţă şi înveşniceşte comuniunea între doi tineri! Te-ai gândit vreodată că cei doi tineri cărora le oficiezi curvia de o zi ar putea fi copiii sau nepoţii tăi?! Nu te cutremuri de judecata istoriei pe care o scoţi din devenirea românească şi creştinească de dragul a 30 de arginţi (adică voturi)?!

Îmi pare că Primarului (cu majusculă) nu-i este îngăduit să devină primar (cu literă mică)! Oare n-ar trebui noi ca părinţi ai tinerilor să profităm de Dragobete şi petrecerea lor s-o transformăm într-o seară de taifas unde în loc de parodierea Tainei Cununiei să ne ascultăm unii pe alţii mărturisindu-ne povestea iubirii, taina îndrăgostirii. Să le povestim că neamul nostru românesc, de Dragobete, fetele şi băieţii se îmbrăcau în haine de sărbătoare şi în cete porneau cântând să caute primele flori de primăvară, simbol al înmuguririi iubirii întâia oară în sufletul unui adolescent. Că fetele strângeau ghiocei, viorele şi tămâioase pe care le puneau la icoane până la Sânziene când le aruncau în apele curgătoare pentru a le duce precum dorul duce inima celui îndrăgostit către cel drag. Şi că de Dragobete tinerii se adunau şi-şi făceau făgăduinţe sau chiar jurăminte de prietenie. Şi, mai mult, Dragobetele însemna şi aflarea perechii potrivite în lumea păcătoşilor, care începeau a-şi construi împreună cuiburile. În seara de Dragobete tinerii de azi ar putea afla că numele sărbătorii vine din spaţiul vechi slav în care „Glavo- Obretenia” desemna sărbătoarea „Aflării capului Sfântului Ioan Botezătorul”, şi, prin urmare, prietenia tinerilor trebuie să fie o mergere înaintea lui Hristos şi o pregătire a căsniciei în Calea Domnului, precum fusese misiunea Sfântului Ioan.

Domnule Primar, dacă noi, sarea pământului şi lumina acestei lumi, consimţim la gesturi care justifică imoralitatea şi desfrâul între tineri prin ideea de căsătorie de probă sau de o zi, atunci la ce va mai fi bună sarea dacă e stricată şi cum va mai lumina lumina devenită ea însăşi întuneric?!

Biroul de Presă al Episcopiei Devei şi Hunedoarei

Precizare:

Această scrisoare nu vizează o persoană (un primar) anume. Ea vizează o stare de fapt care sapă la temelia sfinţeniei şi unităţii familiei creştine româneşti şi implicit a vieţii umane. Ne detaşăm de orice iniţiativă instituţională (publică) sau personală care ar încerca să se folosească trunchiat de Scrisoarea noastră în mod tendenţios în scopuri electorale sau în rivalităţi partidice.