În prealabil postat de Mihailc
Pentru că mi-a captat interesul discuția de față, m-am documentat ceva mai bine și revin cu următoarele precizări:
Psihismul fiecărui ipostas uman este de tip iceberg, asta însemnând că partea la care avem acces din noi înșine este incomparabilă cu uriașul capital latent al sufletului, ascuns în valurile întunecate ale inconștientului. În mod straniu, cam tot ce avem mai bun în noi, adică darurile neasemuite pe care Adam le-a primit de la Domnul la Facere, este parte dintr-un patrimoniu pe care scrie ”acces interzis”. De ce?
Schematic și pe scurt spus, în momentul când cuplul primordial a consimțit să primească ”consilierea” șarpelui, omul a devenit vulnerabil, într-un mod profund ontologic, influenței răului, a infiltrării în psihismul lui a demonicului într-o formă sau alta. Însă Domnul a avut milă de noi și ne-a blocat intrarea la ”tezaur” până la Parusie, ca să ne protejeze ființele labile, bineînțeles cu unele excepții reprezentate de sfinții Bisericii.
Însă în noua realitate a cosmosului afectat de păcatul deschiderii ambivalente, atât față de bine cât și față de rău, omul a găsit căi de a pătrunde ilicit în zona interzisă, printr-o serie întreagă de tehnici prin care se pot explora sine Deo, deci cu limite, teritoriile periferice ”raiului lăuntric”, însă cu riscul expunerii la invazia demonilor pe ușa deschisă fără permisiunea Făcătorului. În afara călăuzirii Duhului Sfânt, omul n-are ce căuta în propria interioritate profundă, asta dacă dorește să rămână teafăr duhovnicește și la adăpost de răul ce stă la pândă tot timpul ca să-l înghită. Calist patriarhul a asemănat situația psihismului omului cu o cetate aflată în orice moment în stare de asediu, însă cu niște asediatori care ne războiesc mișelește, momindu-ne tot timpul să deschidem porțile pentru a petrece cu ei în interiorul sau în afara cetății. Dacă ne lăsăm seduși de peisajul înselător din exteriorul zidurilor și deschidem porțile, o să fim negreșit cuceriți și robiți de draci. Prin urmare, limitele în care viețuim acum sunt spre binele nostru și trebuie să ne mulțumim cu ce suntem, deschiși doar spre sporirea duhovnicească. Cu propria noastră ființă întreagă o să ne întâlnim, cu siguranță, la Înviere. Să ne ajute Domnul pe toți ca momentul acelei regăsiri să fie întru bucurie veșnică!
|