... şi atunci începi să te sufoci. Ce faci? Îţi jertfeşti cu totul libertatea, devenind altcineva decât propria ta proiecţie (încercând să împlineşti proiecţia celuilalt despre tine?), sau... libertatea ta e sfântă?
Personal cred că sunt lucruri pe care le poţi jertfi şi lucruri pe care nu poţi nicicum.
Dar a-l iubi pe celălalt, nu înseamnă tocmai a-i dărui toată libertatea? A-l limita nu vine din egoism? Nu putem iubi fără a avea pretenţii, doar dăruind? Şi primind şi iubirea celuilalt, însă ca dar pe care singur îl oferă, atunci când simte asta?

PS. Punându-mi întrebarea, îmi vine în minte şi un răspuns: Practic şi în asta constă taina căsătoriei, că cei doi devin împreună. Rezultatul nu va fi nici proiecţia ta despre tine, nici proiecţia lui, ci un amestec din cele două, obţinut cu o permanentă jertfă de sine; atât din partea unuia, cât şi a celuilalt.
Fiecare îl modelează pe celălalt, dacă şi el se lasă modelat. Unii sunt dintr-un material mai tare, alţii mai moale... Probabil abia la bătrâneţe putem vedea dacă rezultatul e bun sau nu.