[Mosh-Neagu]

... Cand ceri de la Dumnezeu pentru tine insuti un lucru din care lipseste dragostea pentru aproapele inseamna ca tot de interesul tau te ingrijesti.

(...)

Sa ramai netulburat cand altul te deranjeaza si sa te bucuri ca esti deranjat si ca nu deranjezi. Caci sunt unii carora nu le pasa daca ii deranjeaza pe altii, ci ii preocupa numai sa nu fie ei deranjati. Altii nu vor nici sa deranjeze pe altii, dar nici sa fie deranjati. Iar altii spun: “Sunt sensibil, nu pot suporta nici macar o vorba”. Dar ei jignesc pe altii. Ce fel de sensibilitate este aceasta?

Oricat as as incerca, nu pot sa nu ma regasesc in aceste descrieri. Ma rog pentru cei dragi, ma rog si pentru altii, dar cred ca cel mai mult ma focalizez pe rugaciunea pentru propria persoana.
Iar ca sa raman netulburat cand altul ma deranjeaza, ba chiar sa ma bucur cand altul trece cu tavalugul peste tot ce reprezint eu sau familia mea, inca nu pot sa spun ca am ajuns acolo. Iar asta inseamna ca ma amagesc si ca astfel nu am cum sa ma mantuiesc. E adevarat, am puterea sa tac, sa nu spun ce ma doare, nadajduind in constiinta si inteleptirea celui ce imi face rau... Dar ca sa nu ma tulbur si sa nu ma plang celor dragi pentru faptele lor rautacioase, nu sunt in stare. Cred ca ma situiez in categoria celor care nu deranjeaza si doreste sa nu fie deranjat.

Pentru creştinul ortodox vieţuirea subfirească şi firească nu este mântuitoare, pentru că este botezat şi are pe Hristos şi harul Duhului Sfânt în inima sa iar mohahul trebuie să ajungă la vieţuire îngerească pe pământ pentru că a primit şi Taina Călugăriei.
Din păcate, la sfârşitul lumii, spunea un Preacuvios Părinte, monahii vor vieţui precum mirenii iar mirenii ca dracii.

Prin mărturisirea credinţei noastre cu fapta şi cu cuvântul, trebuie în primul rând să ne mântuim, putând să ajungem în ceata sfinţilor, a mucenicilor şi a mărturisitorilor în Împărăţia Cerurilor.

Creştinul este ostaş al lui Hristos şi, în timp de pace, trebuie să se pregătească cât mai bine pentru vremurile de prigoană ca să biruiască cu ajutorul lui Dumnezeu patimile sale, lumea şi pe ţiitorul lumii, diavolul.

Nu trebuie să ne fie frică de diavol. Diavolul este câinele lui Dumnezeu în lanţ, căruia Dumnezeu îi îngăduie să latre şi să ne muşte ca să ne îndreptăm pe calea mântuirii. Dumnezeu va îngădui celor credincioşi ca slujitorii lui antihrist să le ia ce nu le este de folos pentru mântuire.

Cuviosul Paisie Aghioritul spune: „Cel mai mare duşman al sufletului nostru nu este diavolul, ci duhul lumesc, pentru că ne atrage în chip plăcut şi în cele din urmă ne amăgeşte veşnic”[1]. Pentru că dacă l-am vedea pe diavol ne vom cutremura de frică şi ne vom pocăi, iar duhul lumesc – lumea cu conforturile ei, ne învăluie plăcut şi, în cele din urmă ne robeşte cu păcatele, depărtându-ne de Dumnezeu.

Ne-am învăţat să ne împlinim dorinţele apăsând pe butoane şi pedale, plătind să muncească alţii, noi profitând de munca lor. Astfel, omul nu mai luptă, nu mai gândeşte, nu se mai roagă şi nu mai are voinţă de a se împotrivi păcatelor.

Multe si incurcate sunt caile vietii si daca nu se milostiveste Dumnezeu de noi sa ne smereasca cu forta, tare ma tem ca ramanem pana la sfarsit in ratacire...