[laurastifter]

Doamne ajută!
Într-adevăr, aceste situaţii sunt critice, imposibil de depăşit prin propriile puteri. Din mila lui Dumnezeu, încă n-am fost pusă în astfel de situaţii, dar îmi imaginez că, în asemenea împrejurări, cei care cedează şi-şi sacrifică propria conştiinţă rămân cu sentimentul culpabilităţii... şi suferă, cad în depresii... pentru că niciun creştin nu poate trăi liniştit conştientizând faptul că a comis un compromis moral grav, mai ales dacă repercusiunile acelui compromis s-au răsfrânt în mod negativ şi asupra altora. Dacă eu însămi aş păcătui grav în faţa Mântuitorului meu, conştiinţa m-ar mustra pe măsură, dar aş păstra nădejdea că El mă va ierta şi că, prin urmare, fapta mea negativă nu va avea consecinţe ireversibile. În schimb, dacă ceea ce am făcut i-a afectat şi pe semenii mei (de exemplu, dacă fapta mea a îndepărtat pe cineva de la credinţă), chiar dacă eu mă pocăiesc şi primesc iertarea divină, îmi va fi imposibil să mai îndrept şi răul făcut celuilalt. De exemplu, o persoană care refuză credinţa comite o faptă deosebit de gravă, dar în orice clipă se poate îndrepta. În schimb, o persoană care-L tăgăduieşte pe Dumnezeu în public (apostazie) determinându-i astfel şi pe alţii să se îndepărteze de adevărata credinţă, dacă se va întoarce la Domnul din toată inima, va primi iertarea, dar... foarte greu îi va mai putea readuce la credinţă şi pe ceilalţi, pe cei cărora le-a strecurat în inimi îndoiala.
Cred că, în orice împrejurări, compromisurile în privinţa credinţei şi a moralei trebuie evitate, trebuie refuzate indiferent de consecinţe! Dacă aş păcătui foarte grav faţă de Hristos, Dumnezeul meu, El m-ar ierta, pentru că este iubitor şi Şi-a dat viaţa pentru mine... dar eu nu m-aş putea ierta niciodată pe mine însămi şi aş rămâne, asemenea autorului Psalmului 50, cu "păcatul meu înaintea mea pururea". Dacă L-aş trăda pe Hristos (direct, sau indirect făcând rău semenilor), El m-ar ierta... dar cum aş mai putea zâmbi vreodată, cum m-aş mai putea bucura de rugăciune sau de comuniunea cu cei dragi, ştiind că m-am despărţit de Salvatorul şi Dumnezeul meu? Cum I-aş mai putea spune lui Dumnezeu "Tată", dacă m-am comportat ca şi cum El n-ar exista?
Să ne ferească Dumnezeu pe toţi de astfel de compromisuri! "Ce părtăşie are lumina cu întunericul?" - Se întreabă retoric Apostolul.

Cum putem evita compromisurile morale în situaţiile dificile? Oare ne va fi uşor?
Nu, nu ne va fi nici uşor, nici greu; ne va fi cu neputinţă!
Dar "cele ce la oameni sunt cu neputinţă, cu putinţă sunt la Dumnezeu", precum ne-a învăţat Mântuitorul.
Noi nu putem săvârşi nici măcar cea mai neînsemnată faptă bună singuri, dar putem alege să-I îngăduim Duhului Sfânt să lucreze binele în şi prin noi. Toţi cei care gândesc, spun şi săvârşesc binele reuşesc aceasta doar în comuniune cu Izvorul unic al bunătăţii, chiar dacă ei conştientizează în grade diferite acest adevăr.

Domnul să fie cu noi toţi şi să ne întărească în sfânta şi dreapta noastră credinţă!

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Viaţa noastră, ajută-ne să-Ţi rămânem fideli şi să-I întărim pe cei îndoielnici în strădania lor de a-Ţi fi credincioşi!