Pana in momentul coborarii Duhului Sfant sub forma de limbi ca de foc, era pe locul acela o adunare de oameni aflati in asteptare... Ii uneau multe, insa uniunea lor nu era deplina. Nu era(u) propriu-zis Biserica.
Erau fiinte babilonizate, ca sa ma exprim asa, un pic ludic desi subiectul e dureros foarte. Mii de babilonizati in asteptarea debabilonizarii (mai poti sa ma urmaresti?).
Ei nu erau ca-n Rai, unde vorbeau toti o limba comuna (toti adica toate fiintele, toata zidirea, toata creatura), in sensul ca, in ciuda unor diferente clare intre fapturi, cred ca in Rai ii lega ceva (mai bine spus Cineva) asa incat se simteau frati, traiau iubire, se intelegeau deplin. Ce ii lega? Sau Cine? Pai... tocmai Cine S-a pogorat la Cincizecime, ca semn si garantie a iertarii si impacarii lui Dumnezeu cu oamenii. Cu omenitatea din persoana! Cu omenitatea din omenire!
Sa spun Harul? Sa spun Duhul Sfant? Indraznesc sa spun asa, Domnul sa ma ierte ...
Cheia imi pare aceasta: Se inteleg oamenii aceia intre ei, in ciuda tuturor diferentelor imaginate, a intregii diversitati (lui Dumnezeu Ii place diversitatea!) prin recuperarea "canalului" comun, prin Dragoste Dumnezeiasca. Se pogoara Dragostea in ei. Vesnicia respira in timpul personal. Si iata, minune, se inteleg desi vorbeste fiecare limba lui. In aceasta clipa individul e persoana, eu e simultan si cosubstantial cu noi, Tatal meu devine Tatal nostru si invers. Iata Biserica, iata comunitatea si comuniunea ecclesiala!
Acum, daca spun "Tatal meu", din doua una: ori ma exclud singur din Biserica (refuzind schismatic comuniunea) ori presupun ca "meu" se refera de fapt la tot ce e comun in oameni, asa incat, intr-un fel, ma rog pentru orice alt om, pentru orice alta persoana, nu doar pentru mine. Astfel, "meu" nu mai este un fapt egoist ci dimpotriva, facind initial actul depasirii prin dragoste-har, este impartasire si contopire cu intreaga omenitate a lumii. (Insa... sta aceasta in puterea mea? Am eu dragostea-har? Ori, poate, mai degraba sunt rapit in Dragoste, prin Har..., dincolo de puterea mea, cu totul de neimaginat de "dincolo", posibil doar de resimtit in clipa rara si sfanta...)
In acest ultim caz, cand spun "meu" nu ma refer la eu, Gheorghe, eu Vasile, ci la EU-OMUL care aduc rugaciune Tie, Tata, Dumnezeul nostru, adica al meu, al copilului tau, eu omul, omenitatea din fiecare, din Rai pana la sfarsitul tuturor veacurilor, trecind prin prezent.

Nu stiu acum daca am reusit sa spun si sa transmit ce vroiam, nu stiu inca mai mult daca m-am apropiat cumva de acceptiunea ta. Astept un raspuns.

Iti multumesc pentru prilejul de a dezvolta acest gand si te rog sa ma ierti daca am facut vreo miscare anapoda.
Dumnezeu sa ne miluiasca!