Prizonier pentru o zi. Povestea cutremurătoare a Fortului 13 Jilava, unde intelectualilor li se ștergea orice urmă de viață
Teroare, umilință, sânge și dezumanizare. Chiar și aceste cuvinte înfiorătoare sunt departe de a descrie suferința pe care au îndurat-o toți cei care au fost întemnițați, ani la rând, în cea mai groaznică pușcărie comunistă, Fortul 13 Jilava, de la marginea Bucureștiului.
Am petrecut o zi printre pereții scrijeliți și plini de mucegai ai celulelor înfricoșătoare de sub pâmânt, unde umezeala era apăsătoare, iar aerul rece, aproape dureros. Am ascultat cu fruntea încrețită poveștile cutremurătoare ale deținuților din Fortul 13, care au fost torturați până la moarte, pentru că erau inteligenți și curajoși, pentru că au îndrăznit să se ridice împotriva doctrinelor dictatoriale.
Acum mai bine de 130 de ani, acest loc a fost construit în scop militar, pentru a-i apăra pe oameni. În 1880, Carol I a gândit un sistem de apărare în jurul Bucureștiului, format din zeci de forturi și baterii, care astăzi au rămas abandonate. Al 13-lea fort din această serie a avut un traseu diferit, un traseu pătat cu sânge. În 1907, Fortul 13, aflat la zece metri sub nivelul solului, a fost transformat în pușcărie pentru țăranii răsculați, însă teroarea a început în 1945, odată cu instaurarea comunismului în România.
Regula era clară: toți opozanții regimului erau „cazați“ în celulele de piatră, unde se respira groază. Deținuții erau, în cea mai mare parte, intelectuali, oameni școliți care aveau resursele să înțeleagă comunismul și curajul să i se opună. Profesori, artiști, oameni de știință, toți erau niște gunoaie care meritau să moară. Gândacul strivit era norocos fața de acești oameni blânzi care nu erau demni de o moarte rapidă, ci erau condamnați la suferință și la umilințe inimaginabile.
Frigul.
Am ajuns la Fortul 13 în dimineața de 29 februarie, într-o zi cu opt grade Celsius, împreună cu un grup de vizitatori. Am avut de partea mea soarele care mai ridica puțin temperatura și hainele groase, îmblănite. Cu toate acestea, după ce am stat 15 minute în prima încăpere a fortului groazei, am resimțit un frig înțepător, din cauza cimentului și a pereților înghețați. M-a mâhnit slăbiciunea mea când am aflat că prizonierii de aici se chinuiau iarnă după iarna să supraviețuiască la minus 20 de grade. Fără nicio sursă de căldură, făra haine groase, fără lumină. Doar cu o pereche de pantaloni și o cămașă de pânză, cu picioarele scufundate în apă.
Pentru că erau înghesuiți câte 50 de oameni în fiecare încăpere, culcușul era pentru cei norocoși. Mulți dormeau direct pe cimentul înghețat. Paturile de lemn supraetajate erau atât de apropiate încât prizonierii erau nevoiți să se târască pentru a intra în ele. Nici nu încăpea vorba să poată dormi pe o parte.
Foametea, bătaia și speranța.
Un colț de pâine și o zeamă de legume ori de tărâțe era singura hrană pe care o primeau deținuții într-o zi. Toți beau apă dintr-o singură găleată. Nu mureau de foame. Gardienii aveau grijă de ei. Grijă să mănânce ceva în permanență. Să mănânce bătaie. Una consistentă, cu ciomagul și cu multă ură.
Pe un perete era scrijelit un mesaj cutremurător: „Dacă vrei să trăiești, bagă paie sub haine“. Tehnica era menită să atenueze loviturile puternice de ciomag și să mai încălzească trupurile slăbite și bolnave ale deținuților.
Am ajuns și în camerele de tortură, unde prizonierii erau deseori închiși, câte doi într-o celulă de două ori cât o cabină telefonică. O noapte întreagă erau obligați să se plimbe prin încăperea îngustă, legați cu lanțuri de picioare. Când acestea nu mai zdrăngăneau, veneau gardienii cu bâtele și le reaminteau violent deținuților că nu au voie să se odihnească niciun minut.
Lăsați fără nume. Fără număr.
Toate chinurile la care erau supuși cei întorși împotriva sistemului reprezentau modalități cumplite de dezumanizare. Se încerca exterminarea psihică a omului intelectual. Deținuții nu mai aveau identitate, nu mai puteau gândi. Majoritatea prizonierilor își pierdeau viața, însă, în prezent, nimeni nu știe câte suflete au pierit în Fortul 13. Nimeni nu a ținut cont, nu aveau nici măcar un număr de înregistrare. Era evident, din moment ce păzitorii inculți nu știau să numere. Sau să citească.
Gardienii erau aleși după agresivitate, de obicei din rândul rromilor. Condiția era să nu aibă mai mult de patru clase și să fie, preferabil, de la țară. Li se dădeau un ciomag și o uniformă, suficient pentru oamenii primitivi să creadă că sunt niște zei.
După zeci de povești inimaginabile ale celor care au supraviețuit „Închisorii morții“, frigul nu a mai însemnat nimic pentru niciunul dintre noi, iar, când am ieșit din fort, am prețuit lumina soarelui. Am lăsat acolo teroarea ce ne-a cuprins pe toți, însă am luat cu mine poveștile cumplite.
(...) Povești pe care nu le pot, însă, uita niciodată.
http://www.adevarul.ro/locale/bucure...655134972.html
Dumnezeu sa-i ierte si sa-i odihneasca in pace! +++