Citat:
În prealabil postat de adam000
De aceea am spus "indatorire" in ghilimele. De fapt este o descoperire. Insa nu stiu daca barometrul este acela pe care il enunti tu - poate doar privind din exterior. Cred ca de fapt iubirea omului pt Dumnezeu nu este chiar a omului pt Dumnezeu, ci a Lui Dumnezeu pt om (Dumnezeu face sufletul omului sa arda de iubire pt El, nu e ceva ce omul face prin puterile/stradania sa proprie). La fel si iubirea aproapelui - este ceva ce Dumnezu face, prin iubirea Lui, nu este ceva ce omul face prin stradania sa.
|
Nu se poate despărți iubirea de Dumnezeu de iubirea de aproapele.
Iubiților, să ne iubim unii pe alții, pentru că iubirea este de la Dumnezeu, și tot cel ce iubește este născut din Dumnezeu și-L cunoaște pe Dumnezeu.
Cel ce nu iubește, nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este iubire. (1Ioan 7,8)
Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; dar dacă noi ne iubim unii pe alții, Dumnezeu rămâne'ntru noi și iubirea Lui în noi este desăvârșită. (1 Ioan 4:12)
Noi Îl iubim pe Dumnezeu, pentru că El ne-a iubit întâi.
Dacă cineva zice: Îl iubesc pe Dumnezeu!, dar pe fratele său îl urăște, mincinos este. Pentru că cel ce nu-și iubește fratele pe care-l vede, nu-L poate iubi pe Dumnezeu pe Care nu-L vede. (1Ioan 4: 19,20)
E drept că întru toate Domnul are inițiativa, dar iubirea e un act liber și este privilegiul persoanei. Ce încerci tu să spui mai sus o cicatrice a unei infecții de neoplatonism în gândirea creștină (Unul se iubește pe sine în fiecare multiplu ca să genereze astfel mișcarea de întoarcere la sine), o idee sancționată de sfântul Maxim Mărturisitorul, opunându-i libertatea iubirii ca mod de afirmare a chipului și asemănării cu Domnul.
Later edit - am obsevat că în timp ce scriam eu ți-ai editat/corectat postarea în sensul bun, deci retrag suspiciunea de neoplatonism latent în cazul tău, dar o las în text pentru orice eventualitate.