Această cugetare a ta, frate Mihail, a născut în gândul meu ceva asemănător. Şi, întrucât eu sunt încă preocupat de aspectul „războiului”, chiar dacă nu e lipsit de momente luminoase, mi s-a părut potrivit să continui aici.

Gândindu-mă la îngrijorătoarea stare a căsniciilor din vremea noastră, în care foarte puţine rezistă timpului, sunt adesea ispitit să-mi spun că în alte vremuri, când raporturile ierarhice erau clare în familie, aceasta era mult mai stabilă.

Însă în căsătoria creştină modelul este relaţia dintre Hristos şi Biserică, iar acesta nu este unul de stăpânire şi subordonare, ci de dragoste jertfelnică. Iar a iubi, cum spunea părintele Galeriu (citând nu mai ştiu pe cine), este a trăi viaţa celuilalt; aşa cum Domnul şi-a asumat viaţa noastră, făcându-Se om, luând toate ale noastre, afară de păcat. Deci şi eu, ca soţ, trebuie să-mi asum viaţa soţiei mele, devenind ceea ce nu eram (adică ea), dar rămânând în acelaşi timp şi ce eram (adică eu).
Însă cum pot trăi viaţa ei în neputinţele, tendinţele, aspiraţiile pe care le socotesc rele? Trebuie, deci, să devin ea, dar fără cele rele ale ei... Sau asumându-mi-le şi pe acelea (totuşi, fără ale aproba), în sensul că accept să răspund şi eu, împreună cu ea, la Judecată, pentru păcatele ei, după cum şi ea răspunde pentru ce şi-a asumat din mine...
Dar cum scapi de întrebarea neliniştitoare dacă ceea ce faci e o jertfă sau un compromis? Dacă, altfel spus, te (împreună) îndrepţi spre înviere sau spre moarte?