Ne relatează Ioan Ianolide, întemnițat alături de Valeriu Gafencu în pușcăriile comuniste:
"Zilele se scurgeau lin. Valeriu era inundat de o tainică bucurie lăuntrică. Chinul devenise mai blând. Înflorea pe fața lui un zâmbet aducător de lumină. Răspândea în jur un duh de pace adâncă. Mergeam la el cu încredere și nădejde. Sufletele noastre se plecau pe pieptul lui și primeau putere și întărire.
În noaptea dinspre 18 februarie am fost într-o stare de trezie, fără frământări, fără neliniști, ci priveghind fără să-mi fi propus acest lucru. Dimineață eram deja îmbrăcat când temnicerul a deschis ușa. Am plecat liniștit, chemat tainic de Valeriu. Simțeam înlăuntru că ceva se petrece. Pe scări m-a întâmpinat un medic deținut care mi-a zis:
- Vino, Valeriu nu mai are puls! Azi se va sfârși!
Nu am fost tulburat, nu m-am alarmat, nu am simțit nici durere și nici spaimă, mi se părea că totul e firesc și am răspuns:
- Știu! Când am ajuns la ușa camerei 4 Valeriu era tot rezemat de marginea patului, cu capul plecat în piept, cu pleoapele lăsate și zâmbea fericit, deși unde de durere încă îi mai brăzdau fruntea. M-a simțit și a deschis ochii:
- Bine ai venit, a spus el. Azi să stai lângă mine. Se termină alergarea!
- Bine,Valeriu, i-am spus, voi fi aici tot timpul.
- Să ai grijă să se plinească toate după cuviință. În starea în care mă găsesc, eu pot uita ceva.
De fapt el n-a uitat nimic, ci m-a purtat și pe mine pe cărările lui. Pe la orele 9 a chemat preotul, s-a spovedit și s-a cuminecat strălucind de bucurie.
S-a dus vestea printre deținuți că va muri. În cameră era atmosferă de reculegere. Wurmbrand, care de obicei era în vervă, acum se așezase moț în pat și cu ochii plini de uimire asista ca la o minune. Prietenii au venit rând pe rând să-și ia rămas-bun. Până și „reeducații” se îmblânziseră și, impresionați, căutau și ei să-l vadă. Iar temnicerul, care excela prin răutate, în ziua aceea s-a făcut nevăzut încât nimic nu a tulburat atmosfera de pace și taină.
Valeriu își pierdea puterile din ceas în ceas dar sufletul îi era tot mai viu și mai tare. De câteva ori a cerut apă, de câteva ori m-a rugat să-l masez pe spatele încovoiat. A vorbit de mai multe ori și de tot atâtea ori s-a odihnit cu capul plecat în piept. Câțiva prieteni i-au cântat din melodiile sale. A ascultat și parcă întruchipa el însuși cântecul. Apoi a mulțumit cu recunoștință băieților.
- Să dați slavă lui Dumnezeu toată viața! le-a spus el.
Unui tânăr de o rară curăție i-a zis:
- Tu ești o floare! Dăruiește tot parfumul sufletului tău Celui ce ți-a dat daruri atât de frumoase!
Altuia i-a spus:
- Nu te teme să te încredințezi lui Hristos, căci toate nelămuririle tale vor primi răspuns și vei înțelege viața și lumea în Duhul Sfânt.
A venit și un poet și Valeriu l-a privit cu dragoste:
- Tu ai talent, închină-l lui Hristos! E nevoie de o cultură creștină. Poeții au mari daruri și mari răspunderi. Slăviți-L pe Dumnezeu și toate lucrurile Lui!
Poetul a fost atât de emoționat încât n-a reținut ce-i spusese. Uimit, a ieșit afară și m-a chemat rugându-mă să-i repet cuvintele lui.
A venit și un medicinist protestant care-l îngrijise în ultima vreme:
- Domnule doctor, vă sunt recunoscător pentru dragostea cu care m-ați ajutat, l-a întâmpinat Valeriu. Noi doi am avut dese confruntări teologice. Sfârșitul vieții mele este o ultimă mărturisire ortodoxă. M-aș bucura mult să reveniți la Biserica cea adevărată.
Ori de câte ori începea să vorbească răspândea din el putere și aceasta mă mișca. Harul era în el iar eu mă împărtășeam de lumina lui. Totul se petrecea normal, simplu și fără intenție, ca o lucrare a lui Dumnezeu.
A venit și Wurmbrand, plin de fiori și evlavie cum nu era el de obicei:
- Slavă Domnului că am ajuns aici! a zis. Dumnezeu m-a adus aici pentru a mea mântuire. Aici L-am cunoscut curat pe Hristos. Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Cuvintele pe care mi le-ai spus nu vor rămâne fără rod, și nici adevărul ortodox pe care mi l-ai descoperit. Iartă-mă pentru necazurile pricinuite. Roagă-te pentru mine, căci am nevoie de această rugăciune. Doresc ca în Împărăția lui Dumnezeu să intrăm pe aceeași poartă!
Valeriu i-a răspuns:
- Mă bucur că ne-am întâlnit. Vă înțeleg frământarea dar vă rog să veniți la Hristos că Pavel, fără șovăială, fără ocolișuri, fără rezerve. Să-L rugăm împreună pentru pocăința și încreștinarea poporului evreu. Nici un neam din lume și în primul rând ei nu au mântuire decât în Hristos. Harul Domnului să vă aducă la Adevăr.
Wurmbrand era adânc mișcat. S-a înapoiat în patul lui și a continuat să-l privească pe Valeriu.
Pe la ora zece a fost vizită medicală. Era o doctoriță cu suflet bun, pe care însă nu avea voie să și-l deschidă față de noi. L-a privit pe Valeriu și a înțeles și ea că sosise ultima zi. Era vădit impresionată. Valeriu i-a spus:
- Vă mulțumim pentru toată grijă ce ne-o purtați. Poate că mâine va lipsi încă unul din camera 4. O ultimă rugăminte mai am pentru bolnavii de aici. Dacă s-ar putea să funcționeze în această cameră o lumină pe timpul nopții.
- Lasă tu lumină! s-a răstit un sanitar politruc.
Valeriu i-a zis și lui:
- Nu vă supărați, dar această rugăminte vi-o adresăm și dumneavoastră, căci și dumneavoastră vă îngrijiți de-atâta vreme de noi!
Era tot mai epuizat. Gâtul nu putea să mai susțină capul, deci l-am sprijinit eu cu mâna. Am trăit atunci sentimentul că se dezvăluie tainele creației, că tălpile picioarelor aveau sub ele un fel de pânză care mă susținea, iar sufletul a avut sentimentul plinității. Am fost atât de fericit în orele acelea, încât niciodată nu le voi uita. Și în veșnicie nu-mi doresc o stare mai înaltă decât aceea, căci atunci eram plin, deplin fericit. Cred că Hristos era prezent în Valeriu. Numai așa pot explica starea lui de har, cât și uimirea mea și a prietenilor care au participat la acel moment.
Cu ultimele puteri, Valeriu mi-a spus:
- În primul rând gândul și sufletul meu se închină Domnului. Mulțumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmați, să-L slăviți și să-L slujiți. Sunt fericit să mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveți de purtat o cruce grea și o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi și voi fi alături de voi. Veți avea multe necazuri. Fiți tari în credință, căci Hristos îi va birui pe toți vrăjmașii. Îndrăzniți și rugați-vă! Păziți neschimbat Adevărul, dar să ocoliți fanatismul. Nebunia credinței este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă și profund umană. Să-i iubiți și să-i slujiți pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci dușmani prădalnici cauta să-i înșele. Ateismul va fi învins, dar să fiți atenți cu ce va fi înlocuit!
Din când în când se oprea pentru a-și reface puterile.
- Vă mulțumesc din suflet pentru tot ce ați făcut pentru mine. Rog să mă iertați… Să mă ierte orice om față de care am greșit cu ceva… gândesc cu multă dragoste la mama și surioarele mele. Doresc să meargă pe calea Domnului. Vă rog să aveți grijă de ele… Testamentul meu este cuvântul de azi. Creștinătatea trebuie să pună un început nou, mai curat, mai aproape de adevăr… Rog oamenii politici creștini să ia seama la Hristos și să urmeze învățăturile Sale. Ei sunt încărcați cu foarte mari răspunderi…
Trecuse de ora doisprezece. Afară ningea cu fulgi mari, catifelați, care se zbenguiau în văzduh. Bolnavii au servit masa. Valeriu via și se stingea în același timp. Respira greu. Vorbea tot mai rar. Eu eram tot mai profund mișcat.
- Ioane, a zis el, să duceți duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!
A urmat o pauză îndelungată. S-a congestionat puțin la față și apoi a redevenit senin, frumos, fericit. A putut să mai rostească:
- S-a sfârșit!
A ridicat ochii albaștri la cer și am văzut cum se descopereau în ei minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare. Totul era făcut din lumină nepământească, dar real, un fel de realitate desăvârșită, a cărei vedere te face fericit. Plângeam în hohote.
Și-a dat sufletul către orele 13, în ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la schit au prins să vestească. Lacrimile mele au încetat. Valeriu era frumos, mai frumos ca oricând. Am stins lumânarea mică ce fusese aprinsă în ultimele lui minute de viață. L-am îmbrăcat cu hainele părintelui Gherasim. În gură i-am pus, așa cum mă rugase, o cruce mică de argint pe care o salvase din toate perchezițiile („ca să fiu recunoscut!” mi-a explicat el). A sosit targa. Toți deținuții se aflau în curte în așteptare. Când am trecut cu el către poartă ne-am oprit iar ei s-au descoperit și s-au închinat. L-au luat în primire doi deținuți de drept comun care aveau misiunea înmormântărilor. Două zile a fost ținut în curtea mare, sub fulgii de zăpadă și a fost îngropat noaptea. O parte din lucrușoarele lui le-a luat temnicerul dar multe au fost păstrate de prieteni ca amintire.
La mormântul lui nu a fost pusă nici o cruce și nici nu i s-a scris numele nicăieri. Vestea despre viața lui a străbătut toate temnițele și mulți îl pomenesc cu evlavie. Amin!"
(Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)
http://www.fericiticeiprigoniti.net/...ul-lui-valeriu