Si totusi, ispitele de stanga sunt din lumesc. Iar ispitele de tot felul, indiferent de "orientare", sunt indispensabile dezvoltarii duhovnicesti. Sunt prilejuri de crestere, de alegere tot mai hotarata, de asumare treptata a conditiei de om crestin.
Astfel decurge pentru mine ca a cauta o viata cu "conditii optime" pentru cresterea "puietilor Ortodoxiei" (cum frumos amintea Mihailc pe alt topic) este cel putin o amagire, de nu chiar salt in abis.
Citeam chiar ieri cum se tanguia zambind totusi, ca unul care depasise incercarea, Sfantul Siluan. Daca retin bine, ii marturiseste unui confrate calugar ca si el, Sfantul, cautase candva un loc optim pentru liniste, crezind ca isihia are musai conditie gasirea unui loc fara ispite dimprejur. Si recomanda mai tanarului nevoitor sa ramana unde este si sa se adune cu toata puterea si cu nadejde din tot sufletul, la ... isihie. Sfantul nu minimaliza ori nega o anumita importanta a conditiilor ambientale, insa atragea atentia ca aceasta cautare poate deveni, de la un prag incolo, o ispita de dreapta. Amanam implicarea serioasa in nevointa, cautind la nesfarsit medii prielnice, si uitind ca mediul e sau nu prielnic mai intai in noi insine.
Asadar, mie imi pare ca miezul problemei noastre, a crestinilor, ramane acesta: in lume sau in retragere departe de tumultul vietii sociale, care e Soarele universului meu launtric: este oare Hristos, oriunde as fi? Daca raspunsul e afirmativ si din tot sufletul, atunci se cheama ca ma aflu in pozitia optima pentru nevointe de tot felul, cate imi sunt accesibile mie ca persoana aparte, si ma pot astepta cu nadejde la interventia Domnului. Macar ca astfel, imi pare, pazesc cu adevarat prima Porunca a lui Dumnezeu.
In definitiv, mucenicii care erau tintuiti pe paturi de fier incinse cu carbuni aprinsi, nu se aflau in mari conditii de linistire ori isihie ambientala, ca sa spun asa...:). Dar inlauntrul inimii lor via Insusi Domnul.

O inima in care viaza Hristos da alte "replici" lumescului decat una care inca il cauta pe Domnul sau, vai, nu face un pas minimal catre Dumnezeu.
Lumescul e inevitabil, pentru noi cei care vietuim in relatiile societatii actuale.
Daca suntem in pustie lumescul ne asalteaza, spun ascetii pustiei, din adincul memoriei. Macar o vreme. Apoi inca nu scapa omul de ispitire - vin dracii de-a binelea, aflam din multe surse.
Asadar problema nu imi pare cum sa fugim de lumesc sau, mai rau, cum sa modificam lumea pentru a o face ideala pentru isihia noastra. Sa avem, adica, tot confortul pentru isihie...:)
Cat mai degraba conteaza in ce duh con-vietuim cu lumescul.
Fie ca Domnul sa ne lumineze, in Biserica Lui, pentru aflarea si pastrarea vietuirii noastre in lume, in duh si fapte bineplacute Lui!