Eheee... in vremea adolescentei mele, acum cativa ani, m-am indragostit!
Era prima mea dragoste adevarata si cel putin atunci imi parea un om inaccesibil.
A fost o experienta luminoasa, caci pentru prima data am vazut si L-am simtit cu adevarat pe Hristos in ochii unui om, macar ca e un ateu si un viciat si jumatate. Stiti, noi spunem si credem ca fiecare om poarta in sine chipul lui Hristos, dar este asa, o credinta intelectuala, pe care nu o simtim de cele mai multe ori si pe care incercam sa ne-o impunem, atunci cand nu putem gasi singuri frumusetea din om. Am realizat toate comorile care se ascundeau in sufletul meu, pe care le descatusase acea iubire de primavara si mi-am zis ca nu ar trebui sa se piarda in van si ca ar fi mai bine sa imi innobilez acea iubire, sa nu se scuture ca florile de mai, sa il iubesc ca pe un frate... Asa am inceput eu sa ma rog sistematic acum cativa ani pentru respectivul, sa il lumineze Dumnezeu, sa se intoarca la calea cea dreapta... Lucrurile insa au luat o alta intorsatura, in sensul ca m-am mai intalnit cu el in drumul vietii si alte contexte la care nu m-as fi asteptat, si in mijlocul bucuriilor unei iubiri senine au aparut si suferinta, si nadejdea, si cioburile, si framantarile si reindragostirile si iluziile spulberate... Singurul lucru care a ramas intact si luminos si care face cu putinta "o iubire de la departare", atunci cand anotimpurile au trecut, imaginile s-au spart si toate asteptarile s-au stins este faptul ca L-am vazut pe Hristos in ochii lui. Printre multele umbre si intunecimi, aceasta a ramas Lumina cea adevarata. O iubire de la departare supravietuieste bine in rugaciune. Se nasc astfel niste punti sufletesti care cu greu ar putea fi construite altfel.
O alta lumina de primavara este legata de Pasti, de curtea unei catedrale, de sunetul unei orgi care a cantat numai pentru doua suflete si de daruirea unei crengute cu flori albe culeasa dintr-un pom.
Acum, purtand in suflet cele doua lumini de primavara, astept sa vina vara :).