Iubirea dumnezeiască e atât iubirea lui Dumnezeu pentru noi cât şi a noastră pentru El, îşi are sursa tot în El. Diferenţa de care vorbeşti e dată de măsura la care manifestăm această iubire. Despre această iubire scrie Apostolul în Corinteni 13. E iubirea jertfelnică, iubirea care nu cere nimic pentru sine, care e doar dăruire de sine.

Iubirea romantică, însă, nu este întotdeauna aşa. Este adevărat că îţi dă aripi, te poate face să simţi că atingi absolutul, când eşti îndrăgostit te simţi învăluit în lumină şi începi să-i vezi şi pe ceilalţi în această lumină. Trăieşti, în dragostea asta, dezvăluirea minunată a tainei celuilalt suflet, care ţi se dăruieşte pentru totdeauna şi împreună cu care simţi că nu mai eşti singur, simţi că inima nu-ţi mai bate degeaba, te simţi, într-un fel, viu; cum n-ai fost până atunci. Dintr-o dată viaţa ta capătă sens, începi să te deschizi ca o floare. Şi cred că o rază de dumnezeire nu se poate să nu fie prezentă şi în această iubire.

Însă imperfecţiunile noastre încep curând să-şi spună cuvântul şi, cu timpul, omenescul nostru căzut se amestecă tragic cu raza dumnezeiască. Atunci romantismul poate să devină o iubire egoistă, care să se dorească a fi trăită doar în doi, excluzându-i pe ceilalţi, excluzând chiar şi copiii, fiecare căutându-se tot mai mult pe sine în celălalt, căutând, adică, să fie el cel iubit şi abia apoi, eventual, să iubească şi el (sau să ofere atenţie şi afecţiune la schimb).

Mă tem că romantismul este (cel puţin uneori), în cele din urmă, o nesăţioasă iubire de sine, care poartă la început o frumoasă mască de iubire de celălalt.

Nu cred, Doamne fereşte, nici că trebuie să se ajungă la respingerea cu totul a iubirii omeneşti dintre îndrăgostiţi. Nu cred că e bine să se ajungă la căsătorie fără îndrăgostire. Dar cred că e foarte importantă credinţa ambilor şi curăţia lor sufletească, astfel încât să aibă o disponibilitate veritabilă spre jertfa de sine, într-o încredinţare şi ascultare desăvârşite de Dumnezeu.