[glykys]

Aflarea chipului ascuns al răzvrătiţilor


Vreau să spun că, atunci când vedem un om, fie ascultând o muzică ciudată, fie vorbind nişte ciudăţenii (poate chiar hule), fie purtând nişte haine ciudate, noi nu trebuie să îl condamnăm, poate că şi el cântă din cimpoi cântece de distracţie, de beţie, dar noi trebuie să vedem trăirea lui interioară, trecutul lui, motivele lui. Către ce tinde, ce caută, ce vrea? Pentru că niciodată un om care nu caută nimic,nu se deosebeşte. Dacă un tânăr ascultă rock, să zicem, poartă lanţuri,nu e ca ceilalţi, înseamnă că el vrea să spună ceva. Şi singurul criteriu al calităţii trăirii lui, pentru început, cred că este sinceritatea.

Să ştiţi că nu toţi ascultă rock, nu toţi poartă haine ciudate şi se vopsesc în verde, nu toţi sunt beţivani, ăştia sunt oameni nemulţumiţi de ceva, şi pe ei e mai uşor să-i împingi spre ceva mai bun, folosindu-te chiar de energia revoltei lor. Evanghelia ne-o arată foarte bine, e plină de desfrânaţi şi de ciudaţi, oameni nemulţumiţi, răniţi, „sărmani”, cum îi numeşte Dostoievski, citându-l pa David. Şi acest om „sărman” este aproapele nostru, despre care ne vorbeşte Hristos în pilda samarineanului milostiv. Noi de multe ori luăm pildele aşa cum scrie, la literă, şi aşteptăm ocazia să întâlnim vreun bubos ca să-l ajutăm. De, l-am fi ajutat noi, dar nu prea îl întâlnim. Că aşa scrie în Biblie,că dacă întâlneşti un bubos, îl ajuţi, pentru că e aproapele tău, şi te mântuieşti. Dar cum buboşi nu prea găseşti… Şi-atunci, cred eu că bubosul din Evanghelie e şi adolescentul ăsta care în troleu te fluieră şi-ţi strigă: „Aliluia, aliluia, aliluia!”. Atunci îl întrebi – pentru că ăsta a fost suspinul lui de om căzut, poate a fost şi mirosul bubelor lui – şi noi ne oprim, pur şi simplu, noi intrăm în vorbă cu el, dar nu intrăm cu scopul de a-l converti, ci cu scopul de a-l cunoaşte. Nu de a ne face pe noi cunoscuţi, ci de a-l înţelege, de a-l cunoaşte pe el. Şi nu este o punte mai bună, mai sigură, nu e o garanţie mai mare că vom fi primiţi şi înţeleşi, decât dacă arătăm că suntem curioşi faţă de un om de care nimeni, poate niciodată, nu a fost curios în acest fel. Pe care nimeni, niciodată, nu l-a întrebat cu nişte cuvinte cu totul simple, pe un ton care într-adevăr să-l mişte. În felul acesta, noi îl ridicăm pe spatele nostru. Şi faptul că îl ducem până în „satul din apropiere” şi-l lăsăm acolo, ne spune tocmai asta: că nu e numaidecât obligatoriu să-l duci până la altar, să te convingi că el e acolo, ci tu, de-acuma, prin cuvintele astea, l-ai adus pe umerii tăi în „cetatea din apropiere”, adică este încă un pas, încă un popas în calea lui spre Biserică, spre Dumnezeu. Ai lăsat doi bănuţi cu nădejdea că el va ajunge acolo. Doi bănuţi sunt ăştia: dragostea şi vocea cu care i-ai vorbit lui, pe care el şi le va aminti. El, cândva, pe aceşti doi bănuţi îşi va cumpăra bucuria de a îndrăzni să meargă mai departe, atunci când lumea nu-i va mai oferi nimic. Poate că va şi ajunge acolo, în Împărăţie, şi noi nu vom şti. De acum singur, fără noi, sau purtat de alţii.

Şi cred că, de fapt, convertirile, majoritatea, nu sunt imediate, tocmai ca omul să nu aibă ocazia să triumfe în deşert, că a convertit pe cineva pentru Hristos. Că aşa zice acolo: „Unul seamănă, altul udă, altul culege”. Este minunat că e aşa. Ştiţi cum se asamblează lucrurile secrete? În Petersburg este o uzină unde se fac submarine de armată, şi unele piese se fac în Ucraina, altele în altă parte, altele cu totul altundeva. Şi cel care lucrează habar nu are ce face. Nu ştie că lucrează la submarin. Aşa şi noi: am spus un cuvânt, am făcut o piesuliţă, habar n-avem noi, noi n-avem nevoie să vedem submarinul, este mai bine nici să nu-l vedem, ca să nu dăm mărgăritarele porcilor, iar porcii, de data asta, suntem chiar noi, dacă râmăm prea mult această taină. Să nu spunem taina lucrării acesteia, să lăsăm minunea, care este Dumnezeu, nedescoperită până la capăt. Altcineva va spune altceva, şi ajunge, în sfârşit, şi se împlineşte.

Asta socotesc eu că e un început al vieţii creştine, nu nevoia de a îndrepta lumea, nu nevoia de a-l îndrepta pe celălalt, ci, pur şi
simplu, dragostea şi curiozitatea minunată de a-l trăi pe celălalt în noi înşine, de a-i trăi suferinţa lui, neliniştea, de a-l înţelege, pur
şi simplu. Noi stăm bombardaţi de patimi, de pietrele lumii din jur, condamnaţi pentru credinţa în Hristos, pentru ciudăţenia asta de
credinţă, dar nu spunem ca apostolul: „Doamne, lucrează Tu!”, noi spunem: „Nu-i frumos să faceţi cutare şi cutare!” şi încercăm să-i
convingem pe oameni şi ne mirăm de ce nu suntem ascultaţi. Şi până la urmă murim şi noi şi ne aducem aminte că poate trebuia, totuşi, probabil, să-L fi întrebat pe Dumnezeu! Poate o fi fost Dumnezeu, strălucind deasupra capului nostru, dar nu L-am văzut pentru că eram ocupaţi, tocmai atunci explicam platforma de lucru cu societatea a Bisericii! O fi fost, numaidecât o fi fost Dumnezeu!

Ar trebui să ne întoarcem şi noi la aceasta, adică să vorbim mai mult lui Dumnezeu de necazurile noastre, decât oamenilor. Să ne gândim, pur şi simplu, mai mult la gestul apostolilor şi al mucenicilor, la felul lor de a vedea lucrurile. „Vremea este a face Domnului, stricat-au legea Ta!”. Vremea este să lucreze Domnul, noi singuri nimic nu putem face.

Ieromonah Savatie Baştovoi, fragment din cartea „Curaj şi libertate în ortodoxie”