În prealabil postat de cristiboss56
„Cine a văzut vreodată între zidiri atâta dragoste cum este cea pe care o arată soarele spre pământ, că deși este luminătorul mare al cerului și împărat al tuturor stelelor, și lăsând celelalte stihii, îndrăgește și iubește mai mult pe smeritul pământ și spre dânsul are închinată toată dorirea lui, pe dânsul luminează cu razele sale, pe dânsul îl împodobește cu tot felul de copaci, pe dânsul îl încununează cu florile, pe dânsul îl îmbogățește cu roade, pe dânsul îl hrănește cu lucrurile sale. Și, pentru ca să nu se depărteze de la el niciodată, face pururea o rotire împrejurul lui, necontenit. Asemenea acestei dorințe, sau fără de asemănare arată marele Dumnezeu, ziditorul și făcătorul a toate, spre sufletul cel smerit și păcătos al omului, măcar că are în mâinile lui cele dumnezeiești toate marginile pământului, măcar că bunătățile noastre nu-i trebuiesc, după cum zice David, iar spre acest suflet are pusă toată dragostea lui cea dumnezeiască; pentru dânsul poartă grijă să-l mântuiască, pe dânsul încearcă, pe dânsul iubește și, ca și cum ar avea o trebuință, de la El pleacă dumnezeiasca lui mărire și dorește dragostea lui, dorește prietenia lui, dorește să fie pururea împreună cu dânsul.
Drept aceea, trimite către dânsul proroci, trimite dascăli, îl cercetează în toate părțile pământului, îl cercetează în toate unghiurile lumii. Și, pentru că dorește să fie pururea împreunat cu el și nedespărțit de Împărăția lui, îi arată calea, îi spune mijlocirea pentru ca să se mântuiască de păcat și să se întoarcă la Dânsul.
Dar ce este această mijlocire? Este aceea a pocăinței, care nu are greșeală. „Întoarceți-vă – zice – către Mine și Eu Mă voi întoarce către voi!”. Deci, fiii mei, ascultați cu dragoste, căci aceasta este mai trebuincioasă decât toate și mijlocire fără de păcat pentru mântuirea noastră. Mare este, cu adevărat, darul acesta al pocăinței, din care fiecare poate cunoaște mai ales multa dragoste ce arată Dumnezeu pentru noi, creștinii, și dorința ce o are ca să ne vadă mântuiți, de vreme ce numai pentru noi a orânduit-o, numai pentru noi a dat-o, numai pentru noi a vrut să fie pocăință în lume. Și adevărat este, căci dacă ar fi vrut să o rânduiască pentru alții și nu pentru noi, credincioșii creștini, se cuvenea această rânduială să fie pentru îngeri sau pentru diavoli sau pentru dobitoace sau pentru celelalte făpturi ale Lui.
Și, de vreme ce nu este pentru îngeri, deoarece îngerii buni nici nu greșesc, nici nu pot să greșească și, deci, nici de pocăință nu au trebuință. Nici pentru diavoli, pentru că ei din voința lor fiind împietriți în vicleșug nu primesc și nici nu vor pocăința. Și nici pentru dobitoace nu este pocăința pentru că ele nu au minte, nici cuvânt, ci lucrează pururea fără greșeală, precum îi învață firea lor. Nici pentru alte făpturi, câte se află în lume, nu este, pentru că toate sunt nesimțitoare și nu sunt și nu pot fi primitoare de pocăință.
Iată, deci, că numai pentru noi, oamenii, a dat îndurătorul Dumnezeu acest dar de mântuire al pocăinței; sau, mai bine zis, pentru noi creștinii, pentru că păcătuiesc și păgânii, și nu le folosește, nici nu le ajută pocăința la nimic, pentru că sunt afară de lege. Iar nouă, cu adevărat ne ajută și ne dă mare folos, pentru că avem credință, pentru că avem nădejde, pentru că prin Sfântul Botez ne-am făcut fiii lui Dumnezeu, după cum zice Sfântul Evanghelist Ioan: „Le-au dat lor putere ca să fie fiii lui Dumnezeu, celor ce cred întru numele lui!”.
Și cu adevărat, ce alt ajutor mai mare, sau ce alt folos mai trebuincios poate să fie decât acela al pocăinței? Minunată este puterea ei, preaslăvite sunt lucrurile ei și darul fără de asemănare!
Un lucru minunat se vede în Sfânta Scriptură, în a Patra Carte a Împăraților, la capitolul 15, unde se arată ce s-a întâmplat după moartea prorocului Elisei, când a murit un iudeu din cetatea Samariei și, după obiceiul ce era acolo, au ridicat unii trupul mortului și l-au dus afară din cetate să-l îngroape. Și mergând pe cale, la locul cel rânduit, fără de veste au ieșit dintr-un crâng, ce era acolo aproape, niște tâlhari moabiteni, ca să-i omoare. Și văzând oamenii un pericol ca acesta, neașteptat, de frică se făcură mai morți decât mortul pe care îl purtau. Și, pentru ca să-și salveze viața, l-au aruncat pe mort într-o groapă ce se afla acolo și îndată au fugit. În această groapă era îngropat prorocul Elisei. Și, îndată ce s-a atins trupul mortului de oasele prorocului, a înviat și a revenit iarăși la viață.
Frumos exemplu al pocăinței înțelegem din acest lucru preaslăvit care s-a întâmplat: Că după ce face omul păcatul – moare. Este mort, pentru că pierde darul cel dumnezeiesc; mort, pentru că se desparte de Dumnezeu, care este Viața cea adevărată, iar patimile lui, poftele lui cele rele și îndulcirile trupului său îl aduc pe om la moarte. Unde? Afară din cetate, afară din pământul cel fericit al raiului, în groapa veșnicii munci. Dar ce se întâmplă? Îndurătorul Dumnezeu, care prin prorocul zice: „Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu!”, trimite împotriva lui, fără de veste, o năvală de tâlhari înfricoșători. Cine sunt acei tâlhari? Frica morții, cutremurul muncii de veci, ziua cea înfricoșată a judecării, dreapta răsplătire a lui Dumnezeu. Căci spune psalmistul: „Durerile iadului m-au înconjurat; întâmpinatu-m-au laturile morții”. Se uită păcătosul la nevoie, vede aievea pierzarea lui, tremură, se îngrozește și de frică, fug îngropătorii: poftele cele rele, patimile cele neînfrânate, odihnele, desfătările trupești. Și unde îl aruncă? În groapa lui Elisei. Groapa este pocăința, pentru că precum groapa strică, risipește și pierde trupurile cele necurate ce se pun într-însa, așa și pocăința șterge, strică și topește murdăria păcatelor ce înfășoară sufletul.
Deci, într-această groapă a pocăinței, căzând păcă*tosul, află pe Elisei cel de taină, care este Domnul nostru Iisus Hristos. Că Elisei se tâlcuiește Dumnezeu-Mântuitorul; și cu puterea Acestuia și cu darul Acestuia i se iartă păcatele, se îndreaptă și se întoarce iar la viață. „Și trăi mortul – zice Sfânta Scriptură – și se ridică pe picioarele lui”.
Să înțeleagă fiecare cât de mare este puterea pocăinței, de vreme ce învie sufletul cel mort al păcătosului, îi dă iar podoaba dumnezeiescului dar, pe care l-a pierdut, îi deschide ușile cerului pe care i le-a închis păcatul, îl face însoțitor fericiților îngeri, îl face moștenitor, lăcaș al lui Dumnezeu și părtaș al slavei Lui celei dumnezeiești.
Însă nu săvârșește numai aceste minuni, această bunătate mare a pocăinței, ci este alta și mai minunată, care face mintea să se mire și inima să se uimească: biruie pe Însuși Dumnezeu. Și când este mânios de ocările, de necinstirile și de hulele ce-i fac în toate zilele păcătoșii, cu faptele lor cele fărădelege, cu strâmbătățile lor, cu multa lor trufie, cu invidia ce hrănește inimile lor, cu atâtea necurății cu care murdăresc și trupul și sufletul, este gata să răsplătească, să întoarcă și să arunce asupra lor trăsnetele urgiei sale, să-i piardă de pe toată fața pământului. Atunci pocăința, cu cucernică îndrăzneală, vine în inima omului și, cu două lacrimi ce varsă din ochi, cu un suspin ce se înalță la cer, cutez a zice că Îi leagă mâinile lui Dumnezeu, îi ia armele dreptei lui răsplăți, preface urgia lui spre iertăciune, îl face blând, iertător, îndelung răbdător, milostiv, iubitor asupra celui păcătos, care atâta l-a necinstit și nu l-a băgat în seamă!”
Preluare și adaptare după
Sf. Antim Ivireanul, Opere,
Editura Minerva, București, 1972,
p. 211-215
|