Din pacate, lucrurile stau taman invers: nimic nu e mai ademenitor decat "solutia" sinuciderii.
Cand omul simte nonsensul ca o ghiara care ii sfarteca fiinta, atunci doreste sa scape cu orice pret: ce e mai dulce decat... sa se termine odata chinul?
Si totusi, ce am scris e invalidat de multe ori in practica. De ce? Pentru ca, dominat de puterea nonsensului, omul simte ca ... nici sinuciderea nu ar folosi, deoarece ... e un non-sens! Ce frumos a intins Domnul ultima sansa, ultimul tramvai (mereu incapator)!!!
Si atunci, cand se sinucid oamenii?
Cand au inceput sa iasa un pic din iadul depresiei, cand lucrurile incep sa prinda un oarecare sens. Si, ingroziti ca nu cumva chinul din care tocmai au iesit sa se repete... se sinucid. Asta, din pacate, chiar capata un sens in mintea hartuita a unui om sfarsit...
Asa stau lucrurile in practica. O stiu prea bine, va asigur.
De unde reiese, ca aplicatie pentru noi, cat e de important ca dupa ce a iesit din iadul deznadejdii, omul insingurat sa gaseasca pe cineva, un bun samarinean care sa il imbratiseze si care sa ii spuna: de acum nu se va mai intampla. De acum esti cu mine. Bine ai venit! Orice ai face, oricum esti tu, eu te primesc din tot sufletul, frate, si sunt dispus sa pun totul la bataie ca tu sa ajungi sa te afli in siguranta deplina. Ba chiar, in extremis, uite cum sta treaba: mor eu ca tu sa traiesti. Intrucat eu imi primesc astfel Viata, iar tu sansa de a fi partas cu mine la Viata.
Acest bun samarinean este, desigur, Domnul nostru Multindurat si Puternic, Prietenul Gentleman Care nu isi retrage niciodata promisiunea.
Sau un om de-al Lui.
Om care putem fi oricare dintre noi, daca am voi sa pazim a doua porunca, asa sa ne ajute Bunul Dumnezeu! AMIN+