Samanta iubirii dumnezeiesti pe care sufletul o poarta in adancul sau
naste atunci in el o cainta, a carei putere si amploare depasesc masura constiintei obisnuite.
Varsind lacrimi din belsug, omul se indreapta atunci spre Dumnezeu
din toata fiinta sa,
din toata puterea sa,
si asa descopera adevarata rugaciune

(Aici suntem in plina tema a topicului!)

care-l smulge din aceasta lume pentru a-l introduce intr-o alta lume,
in care aude cuvinte pe care nici o limba omeneasca nu le-ar putea rosti.
Ele sunt negraite,
caci din clipa in care sunt traduse in cuvinte, sau notiuni obisnuite,
cel care le aude nu le va interpreta decat in functie de cunoasterea
pe care o are din propria sa experienta, fara sa-i depaseasca limitele.

Cand sufletul a trecut prin toata aceasta serie de aspre incercari
vede limpede in el insusi
ca nu exista in lume loc, suferinta, bucurie, putere, faptura
care sa-l poata smulge de langa iubirea lui Dumnezeu.

Si de acum inainte
intunericul nu va mai putea inghiti lumina acestei vieti.


Dumnezeu sa ne miluiasca, fratilor si surorilor intru Hristos! Post binecuvantat! AMIN+