Am fost haraziti, dintru inceput, sa vedem pe Hristos in semenul nostru, in aproapele.
Si s-ar fi cuvenit sa o facem, copii credinciosi.
Insa din pricina caderii protoparintilor, pe care o purtam in noi ca pe o rana vie,
din neostoita noastra pasiune de a pacatui neincetat, in tot chipul,
din cumplita noastra mandrie care ne copleseste si ne deformeaza stihiile in mare strambatate:

abia ne mai amintim de El, rastignindu-L...

Si nu, nu e posibil sa Il vedem pe Hristos cata vreme ne mentinem asa
nevoind cu nici un chip sa castigam cu adevarat pe Duhul Sau Cel Sfant.

Nu renuntam la ale noastre, asta-i tot.
Cautam o viata tihnita, succesul, ascunsi dupa masti nesfarsite si disimulari felurite... Si-n timpul liber ne indeletnicim cu mantuirea, in imaginatia noastra deformata.
Vai mie, ca am scris gandindu-ma cine sunt, de fapt... Vai mie, fratilor si surorilor... Vai mie cine am ajuns, de fapt...