Citat:
În prealabil postat de Annyta
Multumesc pentru raspunsuri, Maria, Dragos si Mihail.
E clar, am picat testul sacrificiului :-(
Inteleg exemplele pe care mi le-ati dat, totusi pana unde ne putem lepada de noi? Sau cand ajungem sa ne lepadam de noi? Fiecare poate intelege ca-i urmeaza lui Hristos in felul sau... cel mai bine e sa mergi pe calea asta sub indrumarea duhovnicului.
Daca ajungem sa facem aceste sacrificii, din exemplele pe care le-ati dat, in mod firesc, asa cum spunea Mihail, atunci ele nu mai seamana cu niste sacrificii.
Sa-ti sacrifici o placere/ bucurie (marunta) pentru a ajuta pe cineva care are nevoie de ajutorul tau, inteleg, dar daca acel altcineva pretinde sa-ti sacrifici ceva al tau pentru o nevoie a lui nestringenta.... hm... nu mi se pare ok...
|
Stai liniștită, cu toții picăm testul sacrificiului în fiecare zi și chiar de mai multe ori pe zi, de-asta postim ca să învățăm arta dificilă a lepădării de sine. La linia de start orice drum spre Hristos pare o escaladare a imposibilului, și aici e măreția ”lucrării mântuirii” și a harului care face ca toate limitele să fie depășite, însă nu fără experiența răstignirii continue.
Dar, vorba unui înțelept chinez antic, călătoria de 1000 de mile începe cu primul pas, la care noi mai avem de adăugat străduința de a ne afla tot timpul în mișcare spre Împărăție, să trecem testele libertății, ridicându-ne atunci când ne prăbușim, iar ce nu putem noi face Domnul în mod tainic.
Annyta a dat un exemplu de sacrificiu foarte interesant care presupune o ezitare în fața unei limite extrem de subtile și anume sacrificiul pragmatic, adică imediat folositor. Dincolo de acesta vorbim despre sacrificiul riscant, adică de deschiderea imensității iubirii și saltul în proximitatea Domnului.