[fallen]

În prealabil postat de Mihailc

Desăvârșirea creștină, printre multe altele, înseamnă integrarea virtuțiilor în firescul vieții și eliminarea voinței din acest proces formativ, asta însemnând o transformare adâncă, ireversibilă a ființei și începutul învierii fiecăruia.
Deși vorbesc acuma de lucruri foarte greu de realizat, cred merită totuși să marcăm aceste diferențe pentru a nu confunda binele pe care-l facem chinuindu-ne și împotrivindu-ne naturii noastre păcătoase și egoiste, cu binele săvârșit spontan și firesc, izvorât dintr-o inimă modelată definitiv de metanoia. Și mai simplu spus, în momentul în care cineva reușește să facă binele fără să conștientizeze faptul că face ceva deosebit, abia atunci vorbim despre sacrificiu și posibilitatea lui concretă.
Sacrificiul nu poate fi dezlipit de iubire, fiind de fapt rodul celei din urmă. Are destule ipostaze nevăzute dar dramatice (de exemplu, îngrijirea, pe termen lung, a unei persoane suferinde din familie, ”răstignirea” ambițiilor profesionale pentru binele altora, rezistența într-un iad matrimonial și multe altele).
De reținut este faptul că sacrificiul reprezintă cea mai înaltă formă de lepădare de sine, deci este însăși modul nostru de asumare a Crucii.
Atunci când apare ca o reacție firească a inimii, vorbim despre dobândirea unei arvune a desăvârșirii, iubirea lui Hristos. În cele din urmă, este fapta care probează în cel mai înalt grad iubirea autentică, restul sunt palavre și grăire în deșert.

Deci sa inteleg ca sacrificiul de sine trebuie sa vina din inima ta, nu sa te fortezi sa-l faci, sau sa ti se impuna?