”Nici lacrimi, nici pocăință nu am, nici umilință; ci Tu însuți acestea Mântuitorule, dăruiește-mi-le ca un Dumnezeu.
Iubitorule de oameni, Cel ce voiești ca toți să se mântuiască, Tu mă cheamă și mă primește ca un bun, pe mine cel ce mă pocăiesc.
Ascultă suspinurile sufletului meu și primește picăturile ochilor mei, Doamne, și mă mântuiește” (Cântarea a doua, troparele 25,27 și 28)
N-am ales întâmplător imaginea de mai sus, întrucât are o frumusețe inaparentă la o privire superficială, e imaginea unei sinaxe divino-umane cuprinzătoare cântând Canonul cel Mare, la care participă episcop, preoți, poporul drept măritor viețuitor în această lume, dar și sfinții din icoanele murale vizibile în fundal, sprijinind tainic din beatitudinea lor eshatologică, efortul metanoetic al Bisericii luptătoare!