Larma vieţii şi gălăgia grijilor deşarte strigă oamenilor in urechi nevoile lor pămanteşti, mai tare decat le strigă glasul conştiinţei trebuinţele lor veşnice.Oamenii abia mai aud cele de dincolo şi li se par departe: surzenia tot mai mult se intăreşte şi chemarea lină nu se mai aude.

Dar Dumnezeu, milostivul, ca să nu-i piardă in fărădelegile lor, le randuieşte şi chemare dinafară, prin glasul slujitorilor Săi. Prin preoţi nu te cheamă omul, ca să-ţi pui nădejdea in om, ci te cheamă Domnul ca să-ţi strămuţi viaţa ta de om. Incă de demult i-a chemat Domnul pe oameni prin preoţi şi leviţi, prin lege şi prooroci, adică prin conştiinţe mai curate, care nu strambau chemarea lui Dumnezeu. Iar la plinirea vremii a venit la noi oamenii, Insuşi Dumnezeu-Fiul sau Dumnezeu-Cuvantul.
Cine a chemat pe oameni mai duios decat Iisus, ca să-L cunoască pe Dumnezeu ca Tată, iar pe ei inşişi ca fii şi fraţi ai Săi?

Iisus, e drept, chema şi cu glasul dinafară, dar nimeni, niciodată, n-a grăit mai tainic, mai de-a dreptul conştiinţei chemarea Tatălui către fiii Săi, ca El. Căci Iisus ardea de mila lor, ca un Dumnezeu.

El a propovăduit, binevestindu-ne, Impărăţia Cerurilor şi, prin slăvită a Sa inviere, biruinţa asupra morţii, vestea şi descoperirea celei mai mari bucurii de pe pămant. Ucenicii Săi de atunci şi din toate vremile, au propovăduit pe Impăratul Cerurilor, induplecand pe oameni să se adune cu felul de viaţă in ţara de obarşie şi la masa Impăratului.


Noi, slujitorii Săi, nu purtăm preoţia noastră, sau preoţia legii vechi, ci purtăm şi propovăduim preoţia Impărătească a lui Iisus Hristos. Deci nu chemăm pe oameni cu chemare de om, ci Dumnezeu preamilostivul işi cheamă copiii, prin graiul omenesc al slugilor Sale văzute. Nu ne propovăduim pe noi, ci Dumnezeu Se propovăduieşte prin noi, singurul care are dreptul să Se propovăduiască pe Sine, fiind in stare să ne mantuiască. Iată pe cine urmăm, ascultand preoţii cu conştiinţe luminate. Nu e graiul omului, ci voia lui Dumnezeu care strigă către oameni, din sfinţi, o chemare mai tare.


Pe sfinţi nu-i ştim, dar pe cei datori cu cuvantul ii ştim. Răspunderea lor e limpede şi tăcerea fără apărare. Dar, cum a zis oarecine: calea cea mai lungă pe pămant e de la urechi la inimă, incat ani de zile nu ajung ca să-i dai de capăt.


De aceea, fiindcă ochiul conştiinţei şi-a mai pierdut vederea şi nici urechea nu inţelege chemarea cuvantului ce-şi are obarşia de dincolo de vorbe, Dumnezeu milostivul, ca să nu piardă pe oameni, le randuieşte o chemare mai tare.