Mulţi dintre cei de pe stradă au probleme psihice, accentuate şi de viaţa foarte stresantă pe care o trăiesc. Închipuie-ţi cum dorm oamenii ăştia, luni şi ani de zile. Cu forţa nu pot fi duşi nicăieri, şi poate că e mai bine aşa. Dar marea durere este faptul că nu au pe nimeni. Ei nu de instituţii au nevoie, ci de cineva care să-i iubească aşa cum sunt şi să-i ajute. Sunt abandonaţi de familii. Sau ar putea fi de ajutor şi instituţiile, dacă n-ar fi reci, indiferente, dacă acolo i-ar întâmpina oameni înţelegători, miloşi.

Şi acei copii care fugeau de orfelinate o făceau pentru că nu erau iubiţi. Nicio instituţie din lume, nicun medicament dat de psihiatru nu poate suplini mângâierea pe care ţi-o poate da comuniunea, mila unui alt suflet.